Aberând cu grație, mă prefac a fi scriitor
Aberatii
în rezervorul de sub ochi trăia o lacrimă ca toate lacrimile. Mititică, transparentă și sărată, își aștepta rândul alături de suratele ei. Era destul de plicticoasă viața de lacrimă. Nu aveau picioare cu care să poată merge, nu aveau mâini cu care să poată meșteri ceva, nu aveau ochi cu
Aberatii
Era întuneric, bătea un vânt rece iar norii acopereau orice urmă de lună sau stele. Noaptea era desprinsă parcă dintr-un film de groază și avea un aer tare straniu. Era o scenă perfectă pentru ceva necurat și malefic astfel încât atunci când a auzit pe cineva bătând la ușă a
Aberatii
Ciolanul era chiar în fața lor. Cu ceva cărniță rămasă, cu un miros îmbietor, era sublim, nectar al zeilor. Privindu-l cu jind, câinii au început să se apropie de el. Încet, cu grijă, pentru a nu rata startul în fața celorlalte potăi, fiecare câine era în alertă maximă în timp
Aberatii
Trecuse mult timp. Nimeni nu știa exact cât, dar bărbile stufoase ale unora îmi dădeau de înțeles că era mult mai mult decât aș fi crezut. În nici un caz doar ore, ceva îmi spunea că am ajuns în categoria zilelor. Puteau fi însă și ani, așteptarea ar fi meritat.
Aberatii
Unele lucruri nu merită băgate în seamă. Pot fi trecute cu vederea. Se poate așterne negura timpurilor peste el, pot fi uitate, pot fi ignorate și nu se pierde absolut nimic. Dar acum nu era cazul. Ce se întâmpla era extraordinar. Un eveniment unic în istoria universului, un veritabil miracol
Aberatii
Frigul de-afară și căldura din casă se iubeau. Nu degeaba se spune că extremele se atrag, iar lucruri mai opuse decât frigul și căldura cu greu poți găsi. Se iubeau romantic, tânjind unul după celălaltș separat de pereți groși și privindu-se plini de dorință printre ferestre bine izolați.Romeo și
Aberatii
Prin două lucruri ieșea Haralambie în evidență: prima dată prin credința sa de nestrămutat în Dumnezeu și a doua oară prin livada sa nemaivăzut de roditoare. Zi de zi era la biserică, rugându-se la Cel de Sus, ținând toate posturile și sorbindu-i preotului vorbele de gură de parcă ar fi
Aberatii
-“Pot să vin?”, întreabă plină de speranță iarna. -“Nuu!”, îi răspunde exasperată toamna, “e de-abia octombrie, nici nu mi-a început bine rândul" Oftând, iarna se retrase în bârlogul ei, lăsând în urme dâre de zapadă și rafale de viscol. Aerul geros și urechile înghețate stăteau ca martori
Aberatii
O coală de hârtie se certa cu filele unei cărți. Deși depășită numeric, coala era orgolioasă și încăpățânată și cu gura-i cea mare se contrazicea de zor cu filele tipărite. Nepângărită de cerneală, creion sau pasteluri, coala alba se credea superioară. Putea fi orice și-ar fi dorit ea. Poate urma
Aberatii
În timp ce agenții străine de spionaj îl considerau un mare tactician, imprevizibil și inovativ, președintele-dictator își baza deciziile aproape în exclusivitate pe ceea ce citea în horoscop. Pe măsura ce astrologul lipsit de inspirație recicla din prezicerile trecute, câte un intern plin de entuziasm credea că tocmai a găsit
Aberatii
Toate lucrurile au o limită, iar limita însăși nu face excepție. Limita limitei nu o limita însă la fel de mult precum limita în sine îi limita pe alții. Era, de fapt și de drept, o limită mai mult teoretică, pentru a confirma regula. Limita limitei avea la rândul ei
Aberatii
Erau trei generali, toți trei decorați, toți trei experimentați și căliți în flăcările războiului și toți trei cu câte o opinie diferită. Se tot chinuiau de câteva zile să se pună de comun de acord în privința modului în care să trimită mesaje pe câmpul de luptă. Razboiul era în