Legenda sfântului Haralambie

Prin două lucruri ieșea Haralambie în evidență: prima dată prin credința sa de nestrămutat în Dumnezeu și a doua oară prin livada sa nemaivăzut de roditoare.

Zi de zi era la biserică, rugându-se la Cel de Sus, ținând toate posturile și sorbindu-i preotului vorbele de gură de parcă ar fi conținut secretul universului. Și tot zi de zi își îngrijea grădina. O săpa, o proteja de dăunatori, văruia de fiecare data copacii. Om gospodar, avea pur și simplu grijă ca totul să fie perfect.

Pe cât de frumoasă era grădina, pe atât de apetisante erau fructele. Mere roșii lucioase, plesnind de sănătate, cireșe dulci și cărnoase, prune parfumate… un veritabil paradis. Și ca orice paradis fructifer, atrăgea și un soi foarte diferit și foarte stricător de dăunatori: băieții din sat.

Nu era picior de flăcău care să nu fi poftit la roadele lui Haralambie și adesea îi săreau gardul, spre disperarea și paguba omului. Dar Haralambie era încă sprinten și cu ochi ageri încât riscurile furtului erau pe măsura răsplatelor.

Ca orice creștin ce se respectă, Haralambie considera că era de datoria sa să îi aducă pe tinerii hoțomani pe calea cea dreptate. Și ce alt mod mai bun de a-i salva de pe drumul pierzaniei decât cu parul? Doamne-ferește să te fi prins Haralambie în grădina sa că îți rupea oasele cu aceeași pasiune cu care se ruga la Dumnezeu. Avea un par mare și sănătos de gros, rupt dintr-un cireș bătrân, din cale afară de usturător.

Oamenii din sat ce să zică? Își cunoșteau și ei pușlamalele și nu se certau el. Ba chiar din contră, unii îi erau recunoscători pentru gestul creștinesc de a le băga mințile în cap odraslelor. Adesea păruiala lui Haralambie era urmata de încă una părintească, la fel de dureroasă, încât puțini dintre ei au mai fost tentați să sară garduri. Ba chiar unii și-au pierdut complet pofta de fructe!

Combinat cu evlavia sa, nimeni nu s-a mirat când după moarte Haralambie s-a transformat într-un fel de sfânt local. Parul său, acum relicvă religioasă, era scos în biserică de sărbători. Părinții cu copii obraznici din zonă obișnuiau adesea să vină în pelerinaj și să îi pocnească de câteva ori cu parul cel sfânt, despre care se zvonea că bagă spiritul creștin în puștanii îndrăciți.

A rămas în biserica din sat câteva sute de ani, fără nici un incident notabil. Doar o dată au încercat niște preoți străini să răpeasca sfânta relicvă dar au fost prinși rapid de vigilenții săteni, care le-au aplicat o sfântă și sănătoasă corecție chiar cu obiectul faptei, în spiritul lui Haralambie.

Iar de atunci nimeni nu a mai încercat să îl fure iar relicva lui Haralambie a continuat să transmită har sfânt tinerilor, netulburată de nimeni.


Categorii
personal  |  opinii  |  recomandari de carte  |  avem multe pisici  |  otaku stuff  |  rants  |  aberatii