Lacrimi de lacrimă

în rezervorul de sub ochi trăia o lacrimă ca toate lacrimile. Mititică, transparentă și sărată, își aștepta rândul alături de suratele ei.

Era destul de plicticoasă viața de lacrimă. Nu aveau picioare cu care să poată merge, nu aveau mâini cu care să poată meșteri ceva, nu aveau ochi cu care să admire lumea ce le înconjura și nici gură, să poată purta conversații. Tot ce făceau era să existe și să aștepte să fie lăcrimate.

Își cunoșteau toate instinctiv soarta. De la motive banale, precum tăiatul de ceapă, vânt puternic și uscat, căscat de somn, până la motive mai fericite sau mai triste, fiecare urma să se scurgă pe obraz și să sfârșească pe un șervețel, o mânecă sau un dos de palmă.

O viață tristă, de plâns am putea chiar spune. Dar lacrimile nu aveau de ales. Tot ce își puteau dori era să facă parte din cele două extreme: fie lacrimi de fericire intensă, fie lacrimi de tristețe însemnată. Nici una nu și-ar fi dorit să fie vărsată la vreo telenovelă sau în vreun acces stupid de râs fără noimă. Era mult mai nobil să se jertfească pe altarul unui moment emoționant, încarcat de semnificație.

I-a venit și lacrimei noastre rândul, într-o bună zi. Tot aștepta plină de suspans motivul, ținându-și pumnii pentru ceva bun. S-a scurs pe obraz fără să știe însă. Nici o lacrimă nu știa, de altfel, nu aveau cum.

Dar a simțit cumva că e pentru un scop nobil. Sau poate doar s-a amăgit singură, cine poate ști? Însă a crezut în ea până în ultimul moment, și-a lăcrimat la rândul ei, de fericire.