Marioneta

Nu a avut un tată ca în filme, care să îi fie mereu alături, să îi dea sfaturi pline de înțelepciune și să îl ghideze în viață. A avut un tată ca în realitate, uneori violent, adesea bețiv, fără nici o realizare și cu instincte paterne deplorabile. L-a învățat un singur lucru: dacă vrea să ajungă undeva, e musai să se înscrie în partid.

Fost activist în tinerețe, tatăl său era ferm convins că partidul e singura șansă prin care o persoană poate reuși în viață. A privit mereu cu un amestec de invidie și respect membrii mai vechi și mai oportuniști, care și-au făcut pe rând case, apoi vile, apoi veritabile palate, în timp ce el s-a zbătut în sărăcie, alături de restul amărâților. Dar nu i-a învinuit niciodată. Era un om simplu, care credea că un bărbat adevărat trebuie să ia cu forța tot ce își dorește.

Simplitatea sa a fost și motivul pentru care nu a ajuns nicăieri. Partidul era mare, o bestie care aproape căpătase o viață și o voință proprie, și avea grijă de partizanii săi, dar el era un om mult prea rudimentar pentru subtilitățile politicii, mult prea grobian pentru un post public. Dar în schimbul lunilor în care a tot lipit afișe pe stâlpi și a arborat postere cu candidați la geamurile casei, a primit o slujbă de la partid atunci când uzina la care lucra s-a închis.

Nu era cine știe ce slujbă. Era plătită prost dar măcar nu trebuia să muncească cu adevărat iar banii îi ajungeau pentru a supraviețui. Iar pentru el asta era un succes, partidul era cel care îl adusese într-o poziție în care să poată sta degeaba. Știa că nu a avut ce trebuie pentru a avansa, dar avea să aibă grija ca fiul său să fie diferit.

Cu un singur lucru a rămas deci de la tatăl său: dacă vrei să fii cineva, trebuie să te înscrii în partid.


Nu l-a dus capul prea mult ca să aibă cine știe ce realizări academice. Nici fondul genetic nu l-a avantajat, cu atât mai puțin faptul că tatăl său era un bețivan incult iar mama sa își pierdea timpul la bârfă cu vecinele. Dar cu tatăl său mai făcând câte o muncă de jos pentru inspectorul școlar numit poliitc, colegi de partid de altfel, a reușit să capete un iz de pilă astfel încât profesorii l-au trecut în toate clasele.

La majorat s-a înscris și el în partid. A făcut zile întregi voluntariat, împărțind materiale propagandistice în preajma alegerilor, până când i-a atras atenția unui baștan mai vechi. Bătrânul politician, abil și uns cu toate alifiile, îl ținea minte pe tăică-su de la vechile ședințe și avea deci încredere și în fiu: avea un pedigree bun, cum s-ar spune.

Îi trebuia un papițoi inofensiv, numai bun de pus într-o funcție publică, și care să ia mereu deciziile transmise de mai sus. Iar băiatul era cuminte, respectuos și cu o față de om simplu, din popor. Votanții apreciază asta, îl văd ca pe unul de-al lor, iar bătrânul dinozaur politic știa foarte bine asta. L-a făcut deci consilier la primărie.


Din vot în vot și din decizie în decizie, băiatul a făcut mereu ce i s-a spus. Deși nu avea cine știe ce intelect, anii petrecuți pe stradă l-au ajutat să capete un oarece talent actoricesc. Înghițea discursurile demagogice și populiste ca pe bomboane și le putea repeta apoi cu patos în aparițiile mediatizate. A urcat încet dar sigur scara partidului și a funcțiilor publice, fără a avea o reală realizare, dar cu o foarte importantă calitate: făcea mereu tot ce i s-a spus.

Puțini s-au mirat când, după ani de zile pe scena politică, a ajuns să candideze la președinție. Era un veritabil candidat din popor, bun membru de partid, ascultător și prezentabil. Era perfect!

A câștigat credibil alegerile. Se pare că o parte din popor chiar îl iubea iar afecțiunea sinceră a alegătorilor a reușit să îl impresioneze până când a ajuns el însuși să creadă că ar fi într-adevăr eroul pe care și-l imaginea lumea.

Timid, a încercat să mai propună câte o schimbare benefică pentru cei de jos. "Da, da", i s-a spus de fiecare dată, după care partidul și-a văzut în continuare de propriile interese. I-a trebuit un an dar într-un final a înțeles crudul adevăr: era doar un președinte-păpușă, de formă. Adevăratul conducător era partidul. Iar el nu putea face nimic pentru a schimba asta.

Spre final de mandat a început să calce pe urmele tatălui său și să bea prea mult. De nervi, de disperare, de frustrare, de stres... motive erau multe, doar paharele insuficiente.

Pe fondul unei beții crunte, și-a făcut curajul necesar pentru a dezvălui adevărul. A contactat o televiziune telefonic, în direct, și a început să dezvăluie toate dedesubturile partidului și toate faptele de corupție comise.

Când s-a trezit a doua zi din mahmureala a constat uimit lipsa de repercursiuni a apelului său. Nici o vorbuliță nu s-a scris în presa. Cum altfel, când toți patronii și jurnaliștii notabili erau la rândul lor membrii sau cel puțin prieteni ai partidului?

A început să caute cu disperare dezvăluirea sa pe site-uri conspiraționiste, dubioase și puțin credibile, întreținute de nebuni care anunțau periodic apocalipsa sau ridicau în slăvi patria, dar nici măcar acolo nu a găsit nimic. Nimic. Nici un cuvânt.

Adevărul e că nu făcuse nici o dezvăluire reală. Pentru a dezvălui ceva, trebuie să existe în primul rând un secret. Ori toată lumea știa că el nu e decât un personaj de formă, cu rol exclusiv estetic. Până și votanții erau conștienți de acest lucru, dar alegeau să se amăgească singuri...

E amuzant cum singura persoana care nu știa acest lucru era chiar el, marioneta. Ironic chiar, aproape că ai fi crezut că totul era doar o farsă... Dar partidul nu avea simțul umorului și nu îi trebuiau glume.

Partidului nu-i trebuiau decât marionete.


Categorii
personal  |  opinii  |  recomandari de carte  |  avem multe pisici  |  otaku stuff  |  rants  |  aberatii