Aberând cu grație, mă prefac a fi scriitor
Aberatii
Articolul conținea unele dintre cele mai importante informații pe care le-ar fi putut cineva citi vreodată. Cu surse de încredere, date verificate și răsverificate, scris într-un mod elegant și elocvent, nu numai că era un izvor de înțelepciune, dar și o veritabilă perlă literară. Un lucru îi lipsea însă: un
Aberatii
Erau patru vânturi la număr, câte unul pentru fiecare colț al hărții. Își împărțeau frățește cerul și dominau pe rând, când cel de nord, când cel de sud, când cel de vest, când cel de est. Și-ar fi continuat să o facă în liniște și pace dacă nu ar fi
Aberatii
În timp ce fumătoarea trăgea din ea cu poftă, țigara se simțea ca într-al nouălea cer. Arogantă, admira cum fumul i se urca în atmosferă și își împrăștia mirosul neplăcut în jur. Mmm, ce bine se simțea când fumătoarea o ținea între buzele ei moi și pline, aproape sărutând-o. Ce
Aberatii
Nu a avut un tată ca în filme, care să îi fie mereu alături, să îi dea sfaturi pline de înțelepciune și să îl ghideze în viață. A avut un tată ca în realitate, uneori violent, adesea bețiv, fără nici o realizare și cu instincte paterne deplorabile. L-a învățat un
Aberatii
Bulgărașul era mic de tot, cel mai mic dintre toți bulgării de zapadă. Deși doar puțin mai mare decât un simplu fulg de nea, pe bulgăraș nu îl deranja că nu era mai impunător. Din contră, prefera să mai fie mai finuț, mai discret și mai delicat. Dar îl deranja
Aberatii
Vulpea nu era neapărat șireată dar se împământenise zvonul cum că ar fi, iar ea era suficient de deșteaptă încât să realizeze că acest lucru este spre avantajul ei. Lupul cel rău și fioros o lăsa astfel în pace iar ursul cel mare și puternic o ignora așijderea. Se știau
Aberatii
La început a fost doar unul. Un “Alex”, unicul Alexandru într-o zonă plină de Mihai, Andrei sau Ioni. Era bine, vecinii îl cunoșteau și îi răspundeau mereu la salut cu drag: -Salut, Alex! Lucrurile s-au complicat puțin atunci când al doilea Alexandru s-a mutat în zonă. Ambii erau “Alex” și
Aberatii
în rezervorul de sub ochi trăia o lacrimă ca toate lacrimile. Mititică, transparentă și sărată, își aștepta rândul alături de suratele ei. Era destul de plicticoasă viața de lacrimă. Nu aveau picioare cu care să poată merge, nu aveau mâini cu care să poată meșteri ceva, nu aveau ochi cu
Aberatii
Era întuneric, bătea un vânt rece iar norii acopereau orice urmă de lună sau stele. Noaptea era desprinsă parcă dintr-un film de groază și avea un aer tare straniu. Era o scenă perfectă pentru ceva necurat și malefic astfel încât atunci când a auzit pe cineva bătând la ușă a
Aberatii
Ciolanul era chiar în fața lor. Cu ceva cărniță rămasă, cu un miros îmbietor, era sublim, nectar al zeilor. Privindu-l cu jind, câinii au început să se apropie de el. Încet, cu grijă, pentru a nu rata startul în fața celorlalte potăi, fiecare câine era în alertă maximă în timp
Aberatii
Trecuse mult timp. Nimeni nu știa exact cât, dar bărbile stufoase ale unora îmi dădeau de înțeles că era mult mai mult decât aș fi crezut. În nici un caz doar ore, ceva îmi spunea că am ajuns în categoria zilelor. Puteau fi însă și ani, așteptarea ar fi meritat.
Aberatii
Unele lucruri nu merită băgate în seamă. Pot fi trecute cu vederea. Se poate așterne negura timpurilor peste el, pot fi uitate, pot fi ignorate și nu se pierde absolut nimic. Dar acum nu era cazul. Ce se întâmpla era extraordinar. Un eveniment unic în istoria universului, un veritabil miracol