În aprilie m-am simțit atât de bine la Dac Warrior încât atunci când am aflat că în același loc se va organiza Tohani Trail Race, m-am înscris instant.

După cum îi spune numele, Tohani Trail Race se promova ca o cursă de alergare tip trail, pe dealurile din zona Tohani. Cum regiunea e una viticolă iar cei de la Tohani România se numără printre sponsori, se anunța și mult vin și voie bună. Bonus, cursa se dorea a fi una distractivă și se încuraja alergarea în costumații haioase, fiind obligatoriu să ai minim un accesoriu de carnaval.

Au fost în total 4 trasee: Ferma Dacilor, de 6.8 kilometri, Tohani, de 14.5 kilometri (unde am participat), plus două trasee de Mountain Bike de 15.6, respectiv 31.1 kilometri.

Cum a fost pe partea de alergare?

Traseul cică nu ar fi fost așa dificil pentru o cursă de trail dar pentru mine a fost o veritabilă provocare. Mi-a fost mult, mult mai ușor la Semimaratonul București.

Cum nu sunt străin de alergările în pantă, îmi făcusem calcule că voi termina cei 15 kilometri în jur de o oră și 45 de minute. În schimb, am alergat extrem de puțin și am reușit cu mare dificultate să termin cursa în 2 ore și 7 minute. Am fost întrecut de zâne și prințese, cu un timp mai bun decât top trei la categoria feminin 50+ dar mult sub top trei la categoria masculin 50+.

Deplorabil pentru un tip de 35 de ani, în formă decentă.

S-a început cu o urcare dificilă pe un deal abrut, cu o coborâre pe măsură, poate chiar mai dificilă decât urcatul. A fost în același timp bucata cea mai pitorească și chiar m-am oprit să fac vreo două poze.

Majoritatea alergatului (sau mersului, în cazul meu), s-a făcut apoi printre vii, pe drumuri de pământ bătătorit sau prin pietriș. Repetitiv ca priveliște dar challenging și interesant ca alergare. S-a făcut inclusiv un mic detur prin crame, unde era instalat un punct de hidratare și am avut și o mică porțiune îngustă, de 1 metru lățime, printre curțile din Gura-Vadului, ce a culminat cu traversarea unui pod de metal la fel de îngust.

Cu foarte multe alergări în pantă, prin locuri neumbrite, cea mai dificilă parte a traseului a fost completarea lui sub un soare arzător, într-una dintre cele mai caniculare zile din vara lui 2022.

Deși nu a fost prima dată când am alergat pe caniculă și soare, și chiar mizam pe acest lucru, nu mă așteptam să fie atât de multă urcare. Pasajele cu teren plat sau în coborârare au fost dureros de rare. Combinat cu soarele puternic, mi-a fost realmente teamă să nu mă prăbușesc pe parcurs astfel încât am stat aproape toată cursa cu ochii pe monitorul de puls de la ceas, asigurându-mă că stă sub 190 de bătăi pe minut. Dar același ceas Garmin care m-a ajutat să ajung în siguranță la linia de finish, mi-a făcut și cea mai nasoală figură.

În mod normal, alergările mele au activată by default opțiunea de autolap pe distanța de 1 kilometru. Asta înseamnă că de fiecare dată când depășesc câte 1 kilometru alergat, ceasul îmi vibrează și primesc o scurtă notificare cu al câtelea kilometru a fost, în cât timp l-am parcurs și care este timpul total. De data aceasta, poate din cauză că importasem traseul cursei în format .gpx, distanța de lap s-a transformat în milă (1.61 kilometri).

Când am ajuns deci la "kilometrul" 5, am crezut că mi-a luat peste o oră ca să acopăr prima treime din cursă, un timp îngrozitor de jenant, și că mai am încă 10 kilometri în aceleași condiții solicitante, îngrijorându-mă că nu mă voi încadra în timpul limită de 3 ore. În realitate, cele 5 ture însemnau de fapt 8 kilometri, adică peste jumătate din cursă.

După ceea ce credeam că este kilometrul 8, am început să intru în panică pentru că nu mai ajungeam la 9, să mă apropii în sfârșit de ultimii 5 kilometri. Chiar dacă în realitate eram aproape de final (14.5 kilometri înseamnă aproape 9 mile), în loc să primesc boost-ul de energie care vine cu senzația că te apropii de finish, eu mă gândeam să abandonez pentru că simțeam că nu mai pot parcurge încă o oră în acel ritm.

Cei care aleargă pe distanțe mai lunguțe înțeleg cât de important este să îți dozezi efortul în funcție de distanța parcursă și să poți compara timpii cu cei din trecut, pentru a evalua dacă mai ai sau nu energie în tanc. Din cauza unui accident tehnic stupid, pentru mine tot acest proces delicat a fost dat dezastruos peste cap. Nu e de mirare deci că fotograful de la sosire m-a prins răsuflând ușurat.

În ciuda aceste experiențe neplăcute, pe care mi-am făcut-o cu mâna mea, nu am nici cel mai mic dubiu că la anul voi fi iar la linia de start a Tohani Trail Race. În schimb, voi "auto-retrograda" la cursa mai scurtă pe viitor, pentru a fi sigur că nu voi avea probleme în a termina traseul cu bine chiar și pe o altă caniculă.

Cum a fost organizarea?

Bună, chiar nu știu ce pot reproșa. Dacă ar fi să caut nod în papură, poate că era bine dacă s-ar fi dat startul mai devreme, de la ora 8, dar în condițiile în care startul a fost chiar decalat cu 10 minute pentru că încă erau oameni care nu își ridicaseră kit-urile, e clar că nu prea s-a putut.

Au existat însă numeroase puncte de hidratare, dar și de răcorire, unde puteai fi stropit cu un binevenit duș rece. Traseul a fost bine marcat și ușor de urmărit, fiind disponibil și în format .gpx pentru doritori.

În kit-ul de concurs am primit un tricou tehnic alb foarte simpatic, pe care probabil o să îl port inclusiv pe stradă, dacă tot e cald și vară, un salt bar și două sticle de vin Siel (negru și rose).

La sosire primeai un pahar personalizat în loc de medalie, și un mini-kit cu un voucher pentru o porție de sarmale pe care o puteai servi la fața locului, o sticlă de apă plată și una de Coca Cola (reci!), o banană, o nectarină, un corn, o eugenie și o mini-ciocolată. Foarte bine-venite după o cursă obositoare.

Mi-ar fi plăcut și o medalie dar asta este, înțeleg că acesta a fost specificul cursei.

Cum a fost atmosfera?

Foarte, foarte frumoasă și primitoare. Cei de la Ferma Dacilor au gândit bine evenimentele pe care le sponsorizează. Sunt family și pet friendly, fiind ideale pentru cuplurile unde doar o persoană aleargă. Soțul sau soția pot participa la eveniment, în timp ce restul familiei se poate simți bine și se poate juca pe spațiul fermei.

Au participat inclusiv atleți de top, precum Alexandru Corneschi sau Adela Bălțoi (care au și câștigat la masculin și feminin, ce surpriză), ceea ce pentru mine a elevat puțin evenimentul și l-a făcut să pară și mai distractiv. Dacă acești mari sportivi vin aici ca să simtă bine, fiind vorba de o cursă foarte ne-competitivă, eu ce scuză am să stau acasă?

La ora 17 a început degustarea de vin, inclusă în pachetul de participare, și fără limită. Eu și prietena ne-am limitat doar la câte un pahar din fiecare tip de vin (alb, negru și rose) dar pentru cineva mai... însetat, ar fi putut fi un prilej și mai bun de veselie.

A meritat?

Da, și nu "în pofida" condițiilor dificile de pe traseu ci "datorită" lor. Sunt genul de om care se bazează pe experiențele din trecut și se folosește de ele pentru a se ambiționa să continue.

Dacă am putut să urc 15 kilometri, pe dealuri, sub soare și în condiții de caniculă, peste două ore, atunci nu mă mai sperie căldura din parcuri. Iar la următoarea cursă de genul voi ști mult mai bine cum să reacționez și să mă pregătesc.