Dac Warrior (ediția din 16 aprilie 2022)

Dac Warrior este o competiție sportivă organizată pe domeniul Ferma Dacilor din Tohani. I-am descoperit pe Facebook și cum sunt la doar câțiva kilometri depărtare de casa bunicilor am zis să îmi fac curaj și să mă înscriu.

Dincolo de motivul proximității, ceea ce m-a atras de fapt a fost cursa cu obstacole. La curse de alergare urbană am mai fost, dar la un trail run nu, cu atât mai mult unul presărat cu diverse obstacole de forță și îndemânare. M-aș fi dus chiar de anul trecut dacă nu pica într-un weekend în care aveam deja planuri, la cât de palpitant arată video-ul de prezentare!

Cum mă antrenam deja pentru semi-maratonul din mai, m-am gândit că o cursă de 10 kilometri, fie ea și trail cu obstacole, nu poate să mă dovedească. Greșit!

Mi-a luat aproape 2 ore și jumătate să termin distanța, cu mențiunea că am participat alături de un prieten cu o condiție fizică ceva mai slabă, motiv pentru care am scos timpi poate ceva mai lenți decât aș fi putut.

Am trecut linia de finish rupt de oboseală, plin de vânătăi, julituri, arsuri (de la frecarea de funii) și cu picioarele semi-încastrate în noroi. Și cu toate acestea sunt convins că o să revin și la următoarea ediție!

Dincolo de PR și comentarii alese pe sprânceană de o echipă de marketing, cum a fost totuși acolo? Cât de dificil este? Cât de bine organizat a fost? Care a fost atmosfera? Și, nu în ultimul rând, merită? Acestea sunt întrebările la care voi încerca să răspund pentru un eventual cititor interesat de eveniment.

Gradul de dificultate. Poate să participe oricine sau trebuie să fii super-atlet?

Dacă te iei după cum arătau majoritatea participanților de la Legend Run (cursa de 10 kilometri cu obstacole, teoretic cu cel mai ridicat grad de dificultate), atunci sigur te sperii!

Departe de a fi vreun pișpirică, eu însumi fiind un tip destul de atletic, de peste 80 de kilograme, m-am simțit complet intimidat de sumedenia de oameni bine-clădiți care păreau veniți parcă de la antrenamentele de comando. În același timp, am văzut și ceva cupluri mai "obișnuite", persoane care păreau să se încadreze în profilul alergătorului tipic sau chiar adolescenți.

Cu alte cuvinte, șansele sunt că o să ai parte de o companie variată și fie o să ai cu cine să te bați pentru primul loc dacă ești un atlet de top, fie vei avea companie și dacă ești venit doar pentru experiență și rămâi mai în urmă.

Cum traseul a implicat foarte multe urcări pe dealurile din Tohani, nu este obligatoriu să poți alerga 10 kilometri fără oprire dar trebuie să ai totuși o condiție fizică bună, de sportiv amator, și să ai ceva forță în brațe.

Nu e un concurs de culturism dar dacă nu poți face câteva tracțiuni sau 20-30 de flotări sunt șanse mari să nu poți trece de obstacole precum Podul de inele, Paralele sau Cățărarea pe frânghie. De asemenea, trebuie menționat că la anumite exerciții de forță la modul general, cum ar fi Rostogolitul cauciucurilor, domnișoarele au beneficiat de obstacole mai echitabile, ca să anuleze avantajul natural pe care îl au bărbații.

Fiecare participant are dreptul la o singură încercare per obstacol și e obligatoriu să îl încerce, nu poate renunța din start. În cazul în care nu îl parcurge cu succes, atunci trebuie să facă 20 de burpees ca penalizare, un exercițiu care pe mine cel puțin m-a chinuit extrem.

Deci dacă te atrage ideea acestui concurs și nu ești la nivelul fizic al unui "cartof de canapea", atunci ai șanse foarte mari să poți participa cu vreo 2-3 luni de antrenament.

Cum au fost probele și cum te poți antrena pentru ele?

Încep prin a menționa că mă adresez amatorilor fără pretenții la podium, care vor doar să termine, să își depășească limitele și să se simtă bine. Nu sunt în măsură să dau sfaturi unori sportivi serioși, dar consider că pot împărtăși din experiența mea ce a mers pentru cineva mai casual.

Cu mici excepții, probele au distractive și rezonabile. Cel mai mult mi-a plăcut cățărarea pe frânghie, ceva ce mi-am dorit mereu să încerc, și traversarea unui perete scurt, de poate 4-5 metri, în timp ce te țineai de mici dreptunghiuri de lemn ieșite în exterior, în stilul exercițiilor de cățărare.

Mai puțin rezonabile au fost cele două variații ale aruncărilor de suliță la țintă. Voluntarii de pe traseu chiar mărturiseau că doar foarte puține persoane au reușit să nimerească ținta. Dificultatea nu consta neapărat în exercițiu în sine, ci în faptul că aveai la dispoziție o singură tentativă.

Dacă pentru majoritatea exercițiilor pot înțelege utilitatea acestei reguli, consider că pentru astfel de probe ar trebui să ai totuși dreptul la măcar trei încercări, să ai timp să te obișnuiești cu mișcarea, greutatea suliței și distanța.

Cine e bun și cu experiență, nimerește din prima încercare și avansează rapid. Ceilalți ar avea o limită rezonabilă de trei încercări, nici prea generoasă cât să poată reuși oricine, dar nici prohibitivă pentru cei care fac pentru prima dată în viața lor așa ceva.

Iar de departe cea mai scârboasă probă a fost cea a mlaștinei(?), o porțiune destul de lungă, plină cu noroi adânc și moale. Nu sunt o primadonă, nu mă deranjează murdăria, dar a fost foarte nasol să ajung la acest obstacol undeva pe la kilometrul 3-4, să mă trezesc că după prima săritură piciorul îmi iese afară din noroi fără adidas, și să îl caut disperat prin nămol.

Jegul de pe haine și încălțări iese la spălat, nu e o problemă, absurzi sunt cei care participă la o astfel de cursă și se așteaptă să o termine curați și fără semne. Dar e o problemă să fiu nevoit să alerg peste jumătate din restul cursei cu un pantof ud și greu, din care a trebuit să scobesc cu mâna o parte din nămol. Asta nu e distractiv, nu e o provocare reală, e doar nașpa...

Nu erau rău deloc dacă ar fi pus la dispoziția alergătorilor un mic punct cu un furtun, ceva, prin zonă. Nu să te speli pe ochi ca să fii frumoasă ci ca punct de "prim-ajutor" pentru accidente ca al meu.

Cum te poți antrena deci pentru astfel de obstacole?

În cazul meu antrenamentele au constat în multe seturi de tracțiuni, flotări sau deadlifts, efectuate imediat după finalul antrenamentului de alergare pentru semi-maraton. Cum terminam alergarea, mergeam spre garaj și băgam cam 15 minute de greutăți, suficient pentru a-mi tonifia musculatura și pentru a-mi obișnui corpul cu exerciții de forță în stare de epuizare.

Iar tracțiunile și flotările la paralele (în genul body-weight dips) sunt foarte bune pentru a dezvolta grip strength-ul, cheia pentru multe dintre obstacolele cursei.

Cine poate să facă mai multe seturi de peste 10 tracțiuni, 10 flotări la paralele sau câte 20 de flotări tradiționale, ar trebui să aibă forță suficientă pentru orice provocare.

Ai nevoie de echipament special?

Fiind vorba de o alergare tip trail, sunt recomandate încălțări dedicate acestui tip de efort. Eu unul am folosit cu succes o pereche de Evadict Trail TR2 de la Decathlon, variantă mai de buget, dar care și-a făcut treaba. Prietenul care era cu mine a terminat cursa în adidași de alergare pe șosea, deci merge și așa ceva la nevoie, dar el s-a plâns că alunecă la urcarea pe dealuri în timp ce am avut 0 probleme.

Am mai avut la mine și o pereche de mănuși normale de sală. Palmele mele sunt suficient de bătătorite cât să mă fi putut descurca și fără ele, mai ales că majoritatea concurenților nu păreau să aibă așa ceva, dar per total mi-a fost mai ușor cu ele.

Ce mi-a lipsit, în schimb, a fost ceva protecție pentru genunchi. Am fost în pantaloni scurți iar la cățărarea și la mersul pe frânghie m-am ales cu niște arsuri pe piele de toată frumusețea. Nici târâtul pe sub plasă, peste iarba uscată și aspră, nu a fost deloc plăcut. Deci ar fi bune ori ceva genunchiere flexibile, ori pur și simplu o pereche de pantaloni lungi.

Nici un bidonaș micuț cu apă nu ar strica. Deși au existat două puncte de hidratare pe traseu, prima parte e foarte solicitantă și am auzit foarte devreme persoane plângându-se de sete.

Cât de bună a fost organizarea?

Dacă e să trag linie, pot spune că bună spre foarte bună. Dacă nu ar fi existat un mic incident, probabil le-aș fi ridicat osanale.

Traseele au fost în proporție de 90% bine marcate și ușor de urmărit, fie prin benzi de plastic, fie prin puncte colorate strident pe traseu, fie prin voluntari care te îndrumau.

Problema a fost la un singur punct de pe traseu, undeva pe partea de final. Ajuns în vârful unui deal, am văzut săgeți care indicau undeva în jos, după care... pauză. Ceva mai în dreapta, un alt set de săgeți care indicau în sus, repetând o parte din traseul inițial.

M-am oprit, am așteptat să vină și următoarea persoană, în speranța că e spiritul meu de observație mai slab, dar când a ajuns la aceeași concluzie am sfârșit prin a ne rătăci. Din ce am înțeles ulterior, nu am fost singurii în situația asta, mai ales că am fost mai lenți și am rămas pe final, departe pe grup.

În schimb, spre meritul origanizatorilor, au fost amabili și ne-au ajutat cum au putut. Ne-au arătat, mai pe sub mână, pe unde putem să tăiem ca să revenim înapoi pe parcursul bun, ca să nu refacem tot procesul anevoios de urcare pe dealuri, mai ales în condițiile în care tocmai depășisem cei 10 kilometri ai traseului.

Sunt destul de convins că am fost descalificați dar cât timp nu aveam șanse la podium, ca să avem ce pierde, sunt foarte mulțumit de înțelegerea de care ni s-a dat dovadă și de faptul că am fost ajutați să revenim pe traseu pentru a ne putea bucura de toate (sper) obstacolele rămase și să ne primim cu o satisfacție veritabilă medalia de finisher.

Am apreciat asta iar zâmbetul amar căpătat după ce am realizat că ne-am rătăcit și că practic am ratat cursa s-a transformat rapid într-un zâmbet real. Ar fi putut foarte bine să ridice din umeri, să ne spunem că suntem descalificați și să revenim la anul, caz în care naiba mai călca pe acolo. Nu au făcut-o, ne-au ajutat așa că eu unul chiar intenționez să revin.

Nici ceilalți arbitri de pe traseu nu au fost altceva decât amabili și prietenoși. Au fost toleranți la burpee-urile de penalizare făcute incorect (inclusiv eu), în condițiile în care concurenții încercau să le facă, cât să îi ajute pe toți cei care și-au dat interesul să termine cu succes.

Cu alte cuvinte, ar fi fost o organizare de nota 10 dacă nu ar fi existat acea mică încurcătură cu marcajul, unde chiar nu îmi explic se s-a întâmplat, în condițiile în care restul a fost semnalizat exemplar.

Cum a fost atmosfera?

Cum evenimentul a fost organizat pe domeniul Fermei Dacilor, linia de start era amplasată aproape de restaurant iar multe dintre obstacole erau adiacente zonei.

Asta înseamnă că însoțitorii vizitatorilor puteau să își susțină familia și prietenii pe o bună parte din începutul și finalul cursei, iar cât timp participanții erau plecați pe dealuri, se puteau relaxa la mesele și terasele restaurantului, mese ce s-au dovedit a fi foarte încăpătoare pentru câteva sute bune de persoane.

Drept urmare, atmosfera a fost una foarte faină și deschisă iar evenimentul a fost de departe cel mai prietenos cu "fanii" participanților. Nu trebuia să aștepți pur și simplu la linia de finish ci te puteai relaxa cu un suc rece sau ceva de mâncare.

A meritat?

Clar! Arăt ca și cum aș fi luat bătaie, mă simt ca și cum aș fi luat bătaie, am febră la picioare cum nu am mai avut de peste un an de zile și cu toate acestea aștept cu nerăbdare ediția viitoare, unde sper să fiu mai bine pregătit și să obțin un timp mai decent!

Bogdan BUCUR

Bogdan BUCUR

Născut și crescut
București