Viața lentă de la țară - IV
M-am trezit pe la ora 7, după un somn surprinzător de odihnitor, gâdilat de razele de soare ce răzbăteau prin geam, ceea ce mi-a rezolvat dilema de ieri: urma să ies la alergat de dimineață.
M-am echipat corespunzător, mi-am tras o singură cască pe urechi, să pot auzi potențiale mașini sau câini, apoi am purces la drum. După doar 900 de metri am ajuns la intersecția principală. Cu încă 900 de metri întors ieșeau 1.8 kilometri, deci mai aveam nevoie de încă 3.2 kilometri ca să îmi ating ținta.
Am luat-o spre dreapta și am început să urc dealul, ca să mă trezesc întors din drum după nici 500 de metri: un cățel, destul de măricel, era destul de insistent că pe acolo nu se trece. Întors în intersecție, am luat-o de data asta drept înainte. Zona era ceva mai pustie, deci fără case, deci fără câini.
În timp ce avansam încet dar sigur pe asfaltul crăpat, alternând cu pământul și iarba de pe margine atunci când auzeam vreo mașină, nu puteam să nu mă gândesc la traseul meu de acasă și la străduțele pe care ajunsesem să le cunosc ca în palmă.
Mi-am atins ținta, fără evenimente de data asta, așa că am făcut drum întors. În timp ce alergam printre vii, pe o șosea pustie, soarele începuse să răsară, să mă lumineze, să mă încălzească și să mă bine-dispună. Eram doar noi: eu, soarele și viile.
Pentru prima dată am simțit că totul va fi bine. Am uitat de griji, am uitat de probleme, am uitat de oboseală.
Ce mod mai plăcut de a îți începe ziua decât cu soarele zâmbindu-ți în față?
