Pentru că pot
Am încheiat anul 2021 cu o alergare de 5 kilometri, unde mi-am egalat recordul de la cursa de la Buchare Marathon, fără a forța asta însă prea tare. Ce mod mai bun de a încununa finalul de an decât prin a-mi demonstra mie însumi progresul?
Ca să fie perechea frumoasă, 2022 l-am început cu o alergare la fel de lejeră, doar că pe o distanță dublă? 11.66 kilometri, pornind de acasă, pe trotuarele pustii, prin parcul Tineretului și apoi prin Carol, fără stres, fără presiune, și la un ritm pe care acum un am avea probleme în a-l susține pe o distanță de 10 ori mai mică.
O parte din mine ar fi zis să o facă, nu o să mint, pentru insignele virtuale oferite de Garmin. Dă bine la profil, gâdilă orgoliul electronic și satisface senzația de compleționism. Dar nu pentru o insignă m-am dezlipit astăzi din pat.
O altă parte din mine și-a propus, elitisto-hipsterește, să fie persoana aia enervantă care face sport de 1 ianuarie, când alții încă suferă de prea mult cârnat și băutură. Să fiu eu anul acesta nesuferitul care le amintește celorlalți că sunt grași și nesănătoși, printr-un virtue signaling la fel de nesănătos, dacă e să fim sinceri. Dar nici pentru asta nu am ieșit azi din casă.
Motivul pentru care al alergat azi, când mult prea multe fibre din ființa mea insistau să lenevească, a fost unul pe cât de simplu, pe atât de puternic: pentru că pot.
După un an și jumătate de alergat, cu antrenamente obositoare, prin ploaie, vânt sau frig, am ajuns în punctul în care pot să ies la o alergare de 10 kilometri cu aceeași seninătate cu care cineva iese la o plimbare prin cartier. Iar de aici am doar două variante.
Pot să pot în continuare și să rămân pe un traseu de care sunt mândru, cu un stil de viață sănătos, sau pot să las totul să se năruie.
La început de 2022 aleg să pot și alerg pentru că pot.
