Ce am învățat alergând - II

Ok, recunosc că trișez puțin aici, lecția următoare am învățat-o de când mergeam la sală, dar se aplică și la alergat: doar începutul e greu, apoi devine mai ușor. Pe termen mediu (sau chiar și pe termen scurt, în funcție de cum definești durata), sacrificiul inițial devine mai mereu neglijabil.

Prima tentativă mai serioasă de alergare aproape că s-a lăsat cu vomitat pe stradă. Iar în primele luni, orice alergare se termina cu mine urcând cu greu scările și apoi prăbușindu-mă pe canapea. Acum? E necesar un efort de semimaraton ca la finalul unei alergări să fiu atât de obosit.

Nu doar atât, am uitat cât de greu era la început. Sigur, îmi amintesc că era greu, dar senzațiile în sine au dispărut. O sesiune de efort dureros s-a transformat în discomfort considerabil și a sfârșit ca o simplă jenă.

La fel și alergările de iarnă. Chiar și acum mă ia cu tremuratul gândindu-mă la frigul de acasă. Să ieși pe ger cu o bluză și o geacă de alergare, fie ele și termine, nu e deloc plăcut.

Primele secunde sunt într-adevăr șocante. Aerul rece te lovește în față, mușchii se contractă, părul ți se zburește.
În 5 minute senzația de frig e tot acolo, dar e perfect suportabilă.
În alte 5 minute, frigul nu mai e deranjant.
În alte 5 minute, senzația de frig dispare.
În alte 5 minute începi să sufleci mânecile și să te mai deschei la geacă, pentru că îți este cald.

Într-adevăr, să stai jumătate de oră în ger nu e deloc plăcut. Dar la un 5k standard, de 30 de minute, îți este poate frig cât...? 10% din timp?

Te sperii din atâta lucru?

Iar asta a rămas cu mine. În continuare mă sperie sau îmi displac anumite lucruri dar știu că greul trece repede. Odată ce ți-ai făcut curaj pentru saltul inițial, restul nu mai contează.