Catflicte

În micul univers al pisicilor noastre există mai mulți poli de putere. Pișcoata, de exemplu, e o creatură foarte dezinvoltă, genul de pisică ce se plimbă relaxată prin cameră și mai arde câte o labă peste bot mâțelor care îi ies in cale. Evident, nu are foarte mulți prieteni, cu excepția câinelui Yume.

Tașa, bătrâna persană, e în lumea ei. Scuipă și hâsâie toate pisicile ce încearcă să o abordeze și adesea nici chiar pe noi nu ne înghite. Dimensiunile ei exagerate de cocoloșul de blană îi asigură liniștea, pare atât de imensă față de restul felinelor încât acestea o evită la rândul lor.

Pe pacoste nu prea îl înghite nimeni. Este, după cum îi spune și numele, o pacoste, iar coadă-ruptă îl cârpăcește adesea. E însă bun prieten cu rânjita, o pisică de stradă lipsită de asemenea de prieteni. Dorm astfel adesea împreună, ca doi buni amici, iar atunci când coada-ruptă îl mai necăjește pe piticot, rânjita are grijă să îl pună la punct.

Doar Speriatul e singura constantă. Inofensiv, slăbănog și din cale afară de timid, până și Tașa îi tolerează prezență. Grasul îl iubește și îl spală, Pacostea și rânjita dorm alături de el și se încălzesc reciproc. Până și Mițoc și Sebi, liderii bătrâni, îl lasă în pace. E prea timorat ca să reprezinte o amenințare.

Paradoxal, deși e pisoiul iubit de toți, e cel mai speriat. E de ajuns să te uiți în direcția lui ca să îl șochezi iar atunci când ridici mâna să îl mângâi, se face ghem și începe să tremure ca și cum urmează să îl pocnești.

Fiind atât de paranoic, nici noi nu îl lovim atunci când mai face, inevitabil, prostii. Și totuși e mereu în priză, ca și cum toți l-ar lua zilnic la bătaie.

Te pune pe gânduri: prin ce oare a trecut sărmanul motan de a rămas cu astfel de sechele...