Vecinul

Blocul în care locuiesc e îngrădit iar accesul în curtea interioară e blocat de o poartă mare de metal. Ca să intri trebuie să bagi mâna printr-o gaură cu diametrul de vreo 10-15 centrimetri, după care să tragi un zăvor. O plăcere, ce să zic, mai ales când nu ai mâinile libere sau metalul e ud și înghețat.

Mulți vecini, paranoici sau cu fixații dubioase, insistă să tragă tot timpul acel zăvor, inclusiv în timpul zilei. Imaginați-vă acum următorul scenariu: mă întorc de la cumpărături, cu trei scoșe grele și pline, afară începe să toarne iar eu mă chinui să folosesc cumva și umbrela. Mă grăbesc să ajung cât mai repede acasă dar, surpriză, poarta e închisă. Încerc să fixez cumva umbrela între gât și umăr, cu capul într-o parte, să mut toate sacoșele (grele) în mâna stângă și să o eliberez cumva pe dreapta ca să pot deschide nenorocitul de zăvor.

Deschid, cu chiu, cu vai, poarta, o împing la loc cu piciorul și mă îndrept spre scară. Un vecin, aflat în curte, la boxă, se uită la mine cum mă chinui și după ce reușesc să intru, îmi reproșează nepoliticos:

-De ce nu închizi zăvorul?

Nu tu "te ajut?", nu tu "lasă că închid eu", nu tu pic de compasiune. Privindu-l încărcat, cu cele trei sacoșe și umbrela, îl întreb fără pic de ironie, în timp ce ploaia continuă să mă ude:

-Cu care mână?

Atât mi-a trebuit. Vecinul, un pensionar uscățiv, pe la vreo 60 de ani, a început să urle și să facă spume cum că poarta bla-bla-bla. Normal că mi-a sărit și mie țandăra. Locuiam acolo, cu prietena mea, în apartamentul în care aceasta crescuse, de aproape 10 ani. Așa că am urlat înapoi la el, pentru prima și ultima dată când m-am certat cu un vecin:

-Știi ce? Și eu locuiesc aici și dacă vreau să las poarta deschisă, o las deschisă!

-Aa, da?, mi-a replicat el. Lasă că o să am eu grijă să nu mai locuiești.

Ajuns acasă, m-a luat prietena în primire. M-a ajutat cu bagajele (nu ca alții) și m-a întrebat curioasă:

-Cu cine te certai?

I-am povestit pățania și mi-a spus calmă că trebuia să îl ignor. Vecinul respectiv e un scandalagiu arțăgos. Nimeni, dar absolut nimeni din bloc nu îl înghite, s-a certat cu toată lumea și a fost și la un pas să fie bătut de câteva ori în trecut.

Nu ne-am mai interesectat multă vreme și, în mod de-a dreptul amuzant, prietena mi-a povestit într-o zi cum a oprit-o să o întrebe de mine pentru că nu mă mai văzuse de mult prin curte. S-o fi gândit meschinul că m-a ajuns blestemul lui de a nu mai locui acolo.

L-am mai auzit apoi urlând la un părinte care se juca cu mingea alături de copii lui în parcarea din exteriorul blocului. Că ei nu locuiesc acolo, ce caută aici să se joace? Apoi a dispărut în neant.

Cred că ultima dată când l-am văzut a fost acum vreun an sau poate doi. Nici măcar nu l-am recunoscut, slăbise mult și din pensionar se transformase în moșuleț.

Azi a fost agitație în curtea blocului. Venise o ambulanță și am auzit prin geam doar frânturi de discuții. Prietena a recunoscut o voce, era soția vecinului, o tăntică amabilă și simpatică, fix opusul soțului ei. Am mai auzit și termenii "spital" și "oncologie".

Oncologia, pentru cei ce nu s-au uitat la Dr. House, e ramura medicinei care se ocupă de cancer. Ceea ce ar fi explicat de ce vecinul îmbătrânise așa mult și de ce nu l-am mai văzut de atunci.

Ni s-a pus câte un nod în gât și mie, și prietenei. Omul în cauză era un nesuferit și jumătate și deși m-aș fi bucurat dacă nu ne-ar mai fi fost vecin, am realizat că nu vreau să îl văd mort.

De multe ori credem că vrem răul cuiva dar în spate e doar dorința de a evita conflictul și de a trăi în înțelegere. Atât.