Tuns

Prima amintire legată de tuns o am din copilărie. La începutul anilor 90, când pseudo-capitalismul nu apucase să dărâme încă toate urmele comunismului, la intrarea în sat exista un fost magazin de cooperativă. În spatele acestuia, într-o clădire micuță, funcționa frizeria.

Îmi amintesc pereții albi, dați cu var, ilustrațiile îngălbenite de pe pereți cu tunsori scoase dintr-un almanah învechit și un bărbat în halat alb pe care l-am instruit, după cum îmi dictase bunica, să mă tundă "cu breton". M-am întors de acolo cu bunicul și fără păr în cap. Tuns aproape de zero, am purtat multă vreme șapcă pe cap când am ieșit afară, să nu râdă ceilalți copii de mine. Nu cred că aveam mai mult de patru ani dar înțelegeam de atunci importanța unei tunsori.

Ca elev mi-a fost ceva mai ușor. Am avut mai mulți vecini care se pricepeau la tuns și care mă rezolvau pro-bono. În lipsa lor, am mai mers inclusiv la părinții mei la muncă, în fabrică, unde m-a tuns un coleg de-al lor. Mult prea scurt și el, posibil chiar să fi și plâns. Să fi avut, poate, 12 ani, și continuam să pun preț pe o tunsoare bună.

Cum am purtat părul ceva mai lung de mic, în stilul celor de la Beatles, aveam nevoie de un frizer priceput, care să știe să o facă din foarfecă. Îi invidiam pe prietenii mei care erau tunși cu mașina dar nu am avut niciodată genul acela de păr sau de formă a capului.

Următorul frizer în adevăratul sens al cuvântului l-am căpătat în facultate. Exact ca în clișee, te ținea de vorbă de simțeai că scoate câte o frază pentru fiecare forfecare. Dar după o tunsoare nefericită care m-a lăsat cu un breton de călugăr franciscan am renunțat să mai merg la el. Și la 20 de ani știam cât de importantă e o tunsoare bună!

M-a salvat Alexandra, când mi-a recomandat salonul unde se tundea ea (Nofry Style, din București, pentru cei curioși) și am început să combin vizitele pe care i le făceam cu sesiuni de tuns. În vreo 15 ani am prins vreo trei sau patru frizerițe care au făcut de fiecare dată o treabă excelentă. Și un frizer care m-a tuns atât de prost încât nu am renunțat la serviciile lor dar am început să privesc înainte pe geam cine e prezent și tunde înainte să intru. Am continuat să prețuiesc importanța unei tunsori!

Pandemia a venit fix când mă pregăteam să merg să mă tund pentru că părul îmi crescuse un pic cam mult. Dar virusul ne-a ținut în case, m-am învățat comod iar părul lung s-a transformat în veritabile plete. Pe care le-am ținut până când au devenit suficient de enervante încât să îmi înfrunt lenea și să programez o vizită la frizer.

Am intrat într-un ciclu în care îl las să crească și, o dată sau de două ori pe an, trec și îl scurtez, apoi o iau de la capăt. La 30 și ceva de ani am continuat să prețuiesc o tunsoare bună... dar încep să prețuiesc și comoditatea.

Nu mă grăbesc să chelesc, nu cred că e un "stil" care să mă prindă, dar nici nu o să regret momentul. O să am ocazia să dau tot jos și să ies din joc. Până la urmă, ce atâta tuns?