The Magicians de Lev Grossman - Harry Potter pentru oameni mari

Atunci cand am inceput sa postez pe acest blog mi-am facut obiceiul de a scrie un review pentru fiecare carte nou terminata (uneori chiar si pentru carti citite inainte). Am preferat de asemenea sa astept pana cand termin toata seria, sau cel putin toate cartile publicate, cum a fost cazul cu Mistborn sau Empire of Man. Desi The Magicians face parte dintr-o trilogie cu acelasi nume, trilogie terminata anul acesta, prima carte a fost atat de buna incat simt nevoia sa scriu deja despre ea, cat inca mai e proaspat sentimentul de uimire.

The Magicians, scrisa de Lev Grossman se numara printre cartile pe care nu stiu exact de ce le-am citit. Dupa cum ii spune si numele, este o carte despre vrajitori/magicieni, un subiect care nu m-a pasionat niciodata in mod special, si atunci cand este descrisa se mentioneaza adesea si Harry Potter sau Narnia.

In mod surprinzator, uitandu-ma acum peste cateva review-uri, fanii acestor serii par sa urasca aceasta carte si nu este de mirare. Harry Potter (si Narnia, de altfel) este o serie de carti pentru copii. Simpatica, e adevarat, am citit-o cu foarte mare placere. The Magicians in schimb duce genul la un alt nivel: unul pentru adulti.

coperta The Magicians
(sursa imaginii: Goodreads)

Motivul pentru care cartea este atat de controversata, ba iubita, ba urata, este acela ca trateaza intr-un mod foarte inedit un subiect deja banal. Mai mult decat atat, personajele sale nu sunt eroi, nu se incadreaza in tipologii clasice, ci sunt oameni reali.

Se porneste de la premiza ca magia exista si ca exista de asemenea si scoli pentru cei talentati. Insa nu e doar hocus pocus si amestecat de buruieni si ingrediente scarboase intr-un cazan. Nu, magia are propriile reguli si propria logica, lucru pe care Quentin, personajul principal, il va descoperi pe propria piele.

Quentin se auto-descrie perfect inca din primele pagini: e tipul mediocru, genul de persoana care nu ar fi decat un simplu figurant intr-un film, uneori nici atat. Crede ca are sansa de a schimba acest lucru atunci cand ajunge sa urmeze cursurile academiei Brakebills.

Prima parte a cartii seamana mai degraba cu un roman realist despre studenti. Quentin trebuie sa toceasca pentru a putea deveni proficient, nu e eroul harazit sa salveze lumea de cel-ce-nu-va-fi-numit or whatever iar viata sa este destul de plicticoasa pentru un univers in care exista magie: invatat, mult invatat si iar invatat.

Nu e suficient sa declari expecto magicium au alta fraza in latina sau pseudo-latina si sa agiti dintr-o bagheta pana cand iti reuseste smecheria. Quentin trebuie sa invete multe limbi vechi, unele chiar moarte, pentru a putea rosti sau citi anumie tratate despre magie. Magia unui vrajitor seamana putin cu fizica. Un om de stiinta iti poate spune cu exactitate unde va ateriza o piatra in functie de unghiul si forta cu care a fost aruncata, materialul si forma acesteia, viteza vantului si asa mai departe. Un magician trebuie sa urmeze aceleasi principii: vrajile sunt influentate de ciclul lunii, data calendaristica, pozitia pe glob, vreme si asa mai departe si trebuie sa invete si sa repete, repete, repete aceste aspecte pana cand ajung sa faca parte din propria-i fiinta iar vrajile sa fie facute instinctiv.

Colegii sai sunt asemenea lui, cu defectele caracteristice tinerilor imaturi, cu diverse orientari sexuale si, uneori, cu sechele din copilarie. Se imbata, se cearta din motive marunte, uneori participa chiar la orgii si nu se comporta nici ca niste eroi, nici ca anti-eroi. Se comporta asa cum s-ar comporta adolescentii.

Cand termina studiile, Quentin realizeaza ca viata nu e chiar atat de grozava... ca magician poti sa faci practic tot ce iti doresti. Singurele sale alternative reale este sa isi omoare timpul cu petreceri, sex si alcool sau sa isi piarda incet mintile cu hobby-uri stupide.

Totul se schimba atunci cand descopera ca Fillory, taramul magic din cartile copilariei sale exista si ca, mai mult, cartile in cauza au fost bazate pe fapte reale.

Odata ajuns in lumea mult visata realizeaza ca lucrurile nu stau chiar atat de diferit. Viata in alb si negru, cu eroi si dusmani fermecati, exista doar in basme. In realitate nu e chiar atat de simplu.

Trebuie sa recunosc ca e o carte destul de deprimanta. Chestiile fantasy, fie ele filme, carti sau jocuri, au rolul de a iti arata o lume mai buna si a te scoate din cotidian. The Magicians insa iti demonstreaza ca fericirea e un concept relativ si ca basmele exista doar in basme. Viata e naspa.

Cartea sta foarte bine pe propriile-i picioare. Ar fi putut la fel de bine sa se termine aici, ceea ce ma face foarte curios legat de directia pe care o vor lua urmatoarele doua titluri. Dar toate la timpul lor.

Nu vreau sa sperii pe nimeni, cartea are un farmec deosebit, chiar daca nu e un fantasy clasic. Reuseste sa te captiveze inca de la primele pagini si sa te faca curios si, in mod bizar, te face sa te simti ca esti transpus intr-o alta lume mai mult decat o poveste clasica de acest gen, tocmai pentru ca se insista mai mult pe detalii de regula ignorate.

La final este o experienta de viata. Te pune pe ganduri iar uneori e bine si sa mai fim pusi pe ganduri.


Categorii
personal  |  opinii  |  recomandari de carte  |  avem multe pisici  |  otaku stuff  |  rants  |  aberatii