Apocalipsa după Ion
Dacă le-ai fi cerut celor care îl cunoșteau să îl descrie pe scurt, în funcție de gradul de cultură și vocabularul fiecăruia oamenii ar fi folosit probabil termeni precum "chitros", "Hagi Tudose" sau "zgârcit". Ion ar fi preferat însă termenul de "chibzuit". Trăia după mantra că în viața nu e bine să risipești și credea în asta aproape într-un mod religios. Încerca să recicleze, să refolosească și să tragă de lucruri până la ultima picătură până când adesea nici măcar nu mai avea ce să arunce.
De pildă, trăgea de tubul de pastă de dinți până îl sleia aproape complet de substanțe. Îl îndoia, împingea pasta masând ferm de la fundul tubului până la capăt, orice pentru a mai stoarce o ultimă utilizare. Iar într-o zi s-a întâmplat ceva tare curios: tubul, cocârjat, îmbârligat și stors cu forță continua să scuipe câte un pic de pastă, fix cât să mai dea odată pe dinți cu periuța.
La început s-a bucurat și a pus totul pe seama abilităților sale. Era probabil, fără nici o exagerare, cel mai eficient om din lume la stors tubul de pastă de dinți. Dar de la punct s-a depășit o limită realistică. Folosise restul acela strivit de tub aproape la fel de mult ca pe unul normal. Iar Ion... Ion a avut o epifanie: era un miracol.
Dumnezeu, în nețărmurita sa înțelepciune și apreciere, l-a binecuvântat cu un tub al abundenței, o sursă infinită de pastă de dinți! Și avea sens, dacă rumegai un pic situația. Un astfel de tub era poate cel mai complicat lucru de economisit: trebuia să tragi de el, să îl îndoi, să folosești diverse tehnici pentru a-l stoarce. Numai cei cu adevărat virtuoși și credincioși puteau să îl folosească la potențialul maxim. Și atunci, cum să nu răsplătești un om care a făcut asta cu smerenie atâția ani de zile?
Ion a continuat să se spele pe dinți folosind același tub zi de zi, fără să se mai mire că încă are pastă în el, cu o singură modificare de ritual: își făcea semnul crucii înainte să folosească periuța și îi mulțumea lui Dumnezeu pentru generozitatea sa. N-a îndrăznit să împărtășească cu nimeni acest miracol, nici măcar cu propria nevastă. Și-așa îl acuza că e prea zgârcit, că ar fi vrut mai multe lucruri noi, să nu tragă de fiecare obiect până în ultima clipă și alte extravaganțe femeiești. Dar poate dacă ar fi făcut-o, s-ar fi evitat o strategie.
Pizmuitorul Drac nu a putut să nu își bage el coada și să strice un lucru bun. Dacă pe Eva a trimis-o la Adam cu mărul, în cazul lui Ion a pus-o pe nevastă-sa să facă ordine prin baie. Iar aia când a văzut tubul, în micimea ei necredincioasă, nu a văzut relicva sfântă pogorâtă din ceruri ci un banal tub care trebuia aruncat de mult prea multă vreme la gunoi. Așa că a făcut-o.
Când a ajuns Ion acasă, era mult prea târziu. Gunoiul era dus la ghenă, ridicat și dus pe te miri unde.
-Muiere, ce-ai făcut??? se apucă el cu mâinile de cap.
Blasfemia petrecută îi făcea sângele să fiarbă! Plus că nu avea tub de pastă de dinți de rezervă, crezând cu târie în miracolul tubului infinit. Dar mai presus de toate, îi era teamă de ce va urma. Ultima dată când o femeie și-a băgat nasul unde nu îi fierbea oala, prin treburi dumnezeiești, s-a lăsat cu izgonirea omenirii din Rai. Dacă Dumnezeu ar fi fost ofensat ca un obiect binecuvântat cu harul său divin a ajuns la groapa de gunoi?
Motivele pentru ce a urmat nu sunt clare, căci știm cu toții că nebănuite sunt căile Domnului. Poate că lipsa de respect pentru obiecte divine l-a mâniat pe Dumnezeu. Sau poate că tubul de pastă fusese o relicvă făcută în echivalentul ceresc al Chinei și gândită doar pentru uz normal. Și poate că atunci când tubul a ajuns îngropat de alte vechituri a fost fisurat cumva și tot miracolul s-a prelins afară. Cert e că Ion nu a mai prins dimineața.
S-a înecat în somn în mormanul de pastă de dinți ce începuse să inunde lumea, într-un potop furios și răzbunător, scos parcă din Vechiul Testament. Venise Apocalipsa și totul mirosea a mentă.
