Porumb fiert!

Când eram copil, porumbul fiert era sinonim cu vara, alături de pepenele verde.

Cules direct din lan, din recolta bunicilor, și adus acasă într-o sacoșa agățată de coarnele bicicletei. Era probat în prealabil, să nu fie nici prea crud, nici prea copt, desigur.

Apoi urma ritualul fiertului. Porumbii de curățau cu grijă de frunze și de mătase după care se puneau într-o oală mare, în picioare. Mătasea o păstram pentru bunica mea, pentru ceai, iar din frunze se făcea un soi de capac, ce se punea deasupra oalei, sub capacul propriu-zis.

Oala fierbea pe aragaz un timp ce pe atunci părea să se scurgă chiar mai lent decât orele de școală. După minim o oră și la multe insistențe, ridicai capacul, înșfăcai o furculiță și probabi porumbii, să vezi cât de fierți sunt. Trebuia să ai grijă, să nu dărâmi frunzele, ca să le poți pune la final la loc, să acopere iar porumbii.

După ce fierbeau, se aranjau pe un fund de lemn și se sărau, după gust, apoi se acopereau cu un prosop de bucătărie. Mâncam minim două zile din ei și erau cel mai bun lucru!

Acum lanul de porumb e dat în arendă iar știuleții îi cumpăr de la magazin, la prețuri obscene.

Frunzele și mătasea merg direct la coșul de gunoi iar porumbii se bagă în steamer, la programul de 30 sau 45 de minute, în funcție de cât de proaspeți sunt.

Se mânăncă pe loc, oricum nu ar mai fi buni a doua zi, la cât de pricăjiți sunt. E obligatoriu să le pui sare peste, ca să mai taie din gustul amar al nostalgiei.