Muzeul tăcerii

Am vizitat ieri pentru prima dată Muzeul Național de Istorie al României, împreună cu prietena mea.

Situat într-o zonă destul de centrală și amplasat într-o clădire arhitectural superbă, muzeul bifa din start două cerințe pentru o vizită plăcută.

Exponatele au fost interesante. Cel mai impresionant lucru a fost nivelul de migală de căreau dădeau dovadă. E greu să nu simți admirație pentru strămoșii noștri primitivi care realizau bijuterii fine și detaliate, arme puternice și monumente masive, în timp ce noi, urmașii lor moderni, nu am știi măcar cu ce să începem.

Am văzut o reproducere a Columnei lui Traian și tezaurul de la Pietroasele, ambele desprinse din manualele de istorie precum și multe alte artefacte demne să fie expuse într-un muzeu. Însă lucrul care a lăsat cea mai profundă impresie asupra mea a fost liniștea din muzeu.

Era o liniște așternută peste întreaga clădire asemeni unei cețe dese. Puținii angajați erau tăcuți, răpuși probabil de moleșeala tipică unei zile călduroase de iulie. Ar fi putut dormi probabil liniștiți, fără să afecteze cu nimic bunul mers al lucrurilor.

La fel de puținii vizitatori erau la rândul lor tăcuți. Priveau solemni lucrușoarele expuse în vitrină și încercau să fie impresionați. Nu erau obiecte banale, bunul simț îți spunea că ar trebui să le privești cu ardoare și să te cultivi citind explicațiile printate pe etichete. De aici poate și liniștea de biserică, la care recunosc că am fost și noi complici.

Mi-ar fi plăcut un muzeu mai plin de viață, mai vesel. Mi-ar fi plăcut ca mămicile posesoare de copii să nu discute cu ei în șoaptă, temători, ci să vorbească fără griji. Să auzi oooo-uri și ah-uri și oau-uri, să auzi copiii care se bucură că au descoperit ceva nou și râd fericiți.

În schimb, am admirat în liniște muzeul, l-am părăsit în liniște iar el a rămăs în liniște la locul său. Muzeul tăcerii.


Categorii
personal  |  opinii  |  recomandari de carte  |  avem multe pisici  |  otaku stuff  |  rants  |  aberatii