Enotria: The Last Song
Lies of P m-a încurajat să îl joc prin faptul că a venit cu story mode, ceea ce a făcut un joc soulslike, dintr-un gen renumit pentru dificultate, accesibil și pentru un jucător mai slab mecanic ca mine. Enotria: The Last Song mi-a sărit în ochi fix din același motiv, dar și datorită faptului că se spunea că are un univers mult mai colorat și însorit comparativ cu atmosfera întunecată și apăsătoare din souslike-urile clasice (de exemplu Bloodborne, excelent de altfel, e de-a dreptul horror).
Chiar dacă nu mi-a plăcut la fel de mult ca Lies of P (pe care mulți îl consideră cel mai bun soulslike exceptându-le pe cele produse de From Software, tăticii genului), nici nu e corect să le comparăm. Lies of P a fost produs de o echipă de vreo 60-100 de oameni, conform Wikipedia, și se estimează că a avut un buget de peste 10 milioane de dolari. Enotria: The Last Song a fost produs de un studio italian independent mult mai mic, și cu un buget pe măsură. Dacă iei asta în calcul și îți mai reduci un pic așteptările, Enotria se transformă într-o experiență foarte plăcută și un punct de intrare excelent în lumea soulslike-urilor.
Bazat pe folclorul italian, jocul e amplasat într-o lume fantastică blocată într-o piesă de teatru eternă iar protagonistul, the Maskless One (cel fără de mască) trebuie să înfrângă entitățile care au creat lumea pentru a sparge ciclul și a restaura libertatea. Asta înseamnă că inamicii inspiră actori de teatru sau figurine, în costume și măști colorate, iar tu ca erou în loc de armură și clase te folosești tot de măști și de "roluri", cu o funcționalitate similară.
Din acest punct de vedere nu o să ai oportunitatea de a-ți alege singur un set de armură ci doar alegi dintre costume complete, dar ai totuși la dispoziție o sumedenie de arme interesante, fiecare cu propriile abilități și stil de joc, așa cum îi șade bine unui soulslike respectabil. Iar universul bazat pe conceptul unei piese de teatru chiar e o gură de aer proaspăt, fiind de pe o parte mult mai colorat și mai artistic decât celelalte jocuri de genul acesta, care tind să încline spre o atmosferă mai întunecată, dar păstrează și un sentiment de neliniște și oroare prin "actorii" costumați care te atacă.
Pe partea de coloană sonoră mi s-a părut că a făcut o treabă excelentă. De exemplu, prin cetatea din joc se auzeau melodii desprinse din muzica folk medievală și aproape că simțeai că te-ai teleportat într-un festival de acum câteva sute de ani. Sau când ajungi într-o zonă parțial inspirată de Coloseum și de legiunile romane, când se aud coruri de soldați pe fundal de te iau prin surprindere și nu știi ce se întâmplă... Și în Lies of P mi-au plăcut mult melodiile pe care le găsești și le poți asculta în hotel, la gramofon, dar Enotria e printre rarele jocuri unde mi-a rămas în memoria coloana sonoră "generică", din timpul explorării. Cred că doar Witcher III se mai poate lăuda asta, în ce mă privește.
La gameplay nu am prea multe de comentat în afară de a spune că modul story e accesibil și poate mai ușor decât Lies of P. La aspectul boșilor, clar e mai ușor. Au fost doar trei lupte care mi-au pus probleme, iar dintre acestea două au fost opționale, deci nu s-a pus problema să nu pot avansa din cauza dificultății. Am trecut eventual de toate trei, la două cu ajutorul unor arme mai adecvate tipului de adversar în timp ce la cea de-a treia chiar a trebuit să îmi dau silința și să fac parry, dar la un nivel accesibil mecanic pentru un noob ca mine.
Mi-a luat cam 18 ore să îl termin, un alt bonus din punctul meu de vedere, pentru că nu aveam chef de ceva super lung. Am făcut upgrade la planul de PS Plus ca să îl pot juca "gratis" dar prins la ofertă cred că jocul merită cumpărat. E o alegere foarte bună pentru cei ce sunt noi la capitolul "soulslikes" și vor să vadă cu ce se mănâncă genul.
