Dusmanul meu, ecranul alb
“Ne intalnim din nou, domnule ecran alb!"
Dusmanul meu, ecranul lipsit de litere, ma priveste din spatele monitorului, cu pixeli goi. Lipsit de forma si substanta, ma intarata si imi readuce aminte constant ca e mai presus de litere.
Sa arunc caractere aleatorii nu ar avea nici un sens. Lipsa sa de continut ar juca rol de scut si ar respinge orice fel de atac neinspirat. Nu, nu, nu, ecranul alb are nevoie de ceva interesant. Doar o bucatica iesita din comun ii poate strapunge barierele.
Fac o fenta, ma prefac ca ma dau batut, schimb tab-ul, revin pe furis si compun textul in Evernote. Ecranul alb ramane pe fundal. Zambeste metaforic, crede ca a invins dar nu stie ca i se pregateste ceva.
Litera dupa litera, cuvant dupa cuvant, propozitii, paragrafe, incep sa contureze o idee si sa formeze un plan de atac. Procesul e lent, mai o pana de inspiratie, mai o mica pauza pentru a rafina o bucatica de text, dar lucrurile avanseaza fara orice urma de indoiala.
Cantarind din ochi “armata” obtinuta pana acum, constat ca rezultatele nu sunt suficient de satisfacatoare. Sigur, compozitia literara in forma ei curenta l-ar putea inghenuchea, dar nu si rapune. Ecranul alb e puternic in felul sau dar si orgolios. Iar mandria il impiedica sa se cedeze cu adevarat in fata unui lucru marunt.
Continut de umplutura, aruncat aiurea, nu i-ar frange spiritul. Ar continua sa fie un ecran alb, pangarit doar cu prostii. “Mizilicuri”, ar crede toti cei ce l-ar vedea si ar ajunge la concluzia ca acolo ar fi fost mai bun un ecran alb.
Dar cand continutul e inedit, lucrurile se schimba. Caractere, termeni, fraze… devin detalii nesemnificative. Ecranul insusi dispare. Nu doar ca nimeni nu se mai gandeste la ecranul alb, originalul, dar nici macar nu mai constientizeaza existenta oricarui fel de ecran.
Ramane doar ideea. Iar ideea incolteste in mintile cititorilor si uneori da roade. Roade la inceput firave dar care cresc in timp si odata ajunse la maturitate repornesc cruciada. O noua idee, un nou ecran alb rapus.
