Ecranul alb

Orice artist poate sa confirme faptul ca unul dintre cele mai infricosatoare lucruri il reprezinta un ecran sau o coala alba.

E ca un vid ce trebuie sa fie umplut iar continutul se lasa asteptat, si se lasa, si se lasa... Uneori vine la timp, iar albul se umple treptat, iar alteori e umplut cu tampenii, cu mazgalituri, cu aberatii. Scopul e ca albul sa nu mai fie alb si atat de intimidant.

Pe de alta parte, un ecran alb poate reprezenta si un nou inceput, o panza, o coala ce asteapta sa fie presarata cu o noua capodopera. Un alb atat de pur si de imaculat nu poate fi, in fod, pangarit cu orice prostie.

Privind astfel lucrurile, cea mai slaba poveste din lume este un ecran alb, reprezentand lipsa de inspiratie si deci lipsa de continut. E nulitatea absoluta, un zero barat, un nimic mai prejos decat orice altceva. Un ecran alb e un nimic.

In acelasi timp, un ecran alba poate fi si cea mai grozava realizare a tuturor timpurilor. E ca o samanta din care poate rasari un arbore maret sau, poate, ca un pamant roditor in care poate incolti acea samanta. Fara acel ecran, panza coala alba, nici o idee nu poate fi expusa si valorificata.

As putea asemui ecranul alb cu clasicul pahar umplut pe jumatate. In functie de persoana pe care o intrebi poate fi ori jumatate plin, ori jumatate gol. Devine brusc si ceva misterios. Privesti albul si te intrebi... ce va iesi de data asta? Ceva bun, ceva rau, ceva mediocru? Va iesi macar ceva?

Ar fi interesant un experiment in care sa inviti o mie de oameni, sa le dai o mie de pahare pe jumatate pline, sa le arati un tablou si sa ii intrebi cum li se pare. Scopul ar fi, evident, in a vedea cati oameni vad nimicul si cati oameni vad potentialul.

Partea cu adevarat interesanta la acest experiment ar fi ca, cel mai probabil, oamenii s-ar concentra asupra bauturii din pahar si ar trece cu vederea albul, confundandu-l cu un alt tablou abstract sau, si mai grav, cu zugraveala.