De șireturi

Ultima dată când am răcit serios a fost, în mod ironic, chiar înainte de pandemie. În general gripele înseamnă pentru mine doar nas înfundat și ceva tuse dar atunci s-a lăsat cu febră, stare de moleșeală (spre leșin) și zăcut în pat.

M-am autotratat cu repaos, Coldrex și alte remedii generice. În mod surprinzător (sau nu), după o săptămână eram în continuare bolnăvicios. În dimineața zilei de luni, văzându-mă tot la pat și tot apatic, prietena mi-a zis cu o combinație egală de sătulă-să-aibă-grijă-de-mine dar și de îngrijorare că poate ar fi cazul să mă duc la spital.

"Nu!", am reacționat ferm când am auzit cuvântul fermecat. Orice mai puțin spital! Chiar și... injecții.

"Nu e nevoie", i-am zis. "O să fiu mai bine."

M-am ridicat din pat, m-am schimbat de pijamale și m-am așezat la birou, să încerc să fac ceva productiv. Deși eram în continuare slăbit, ideea de a merge la spital, chiar și pentru o simplă consultație, a fost suficientă să mă motiveze să mă fac mai bine. Și da, mi-am revenit nu brusc, dar am intrat rapid pe o pantă ascendentă iar începutul de pandemie m-a prins sănătos și cu anticorpi pregătiți de luptă.

Efectul Placebo e dovedit, cel puțin în anumite situații. La fel și importanța unei mentalități pozitive și a dorinței de a lupta cu boala. Nu, nu la modul Olivia Steer, "bolile nu există, totul e iluzie, mâncați usturoi și se rezolvă", ci la modul științific. Dacă tu tragi, încurajezi și organismul să tragă și ajuți procesul de vindecare. Desigur, neignorând tratamentul și indicațiile doctorului.

Greu găsești motivator mai bun ca frica. Se zice că păzește pepenii, dar uneori te ajută și să te ridici trăgându-te singur de șireturi. Cam ca baronul Munchausen, dar fără să fie o minciună.