Viața lentă de la țară - V
Când eram copil și eram deportați la bunici, dormeam cu toții în aceeași cameră și același pat mare. Eu și tataie la un cap, sora mea și mamaie la celălalt. Eram amândoi de o șchioapă și patul atât de imens încât nici nu ni se atingeau picioarele.
Când am mai crescut puțin, m-am crezut curajos și am declarat că eu voi dormi singur, "în casă". Odaia în care dormeam, cu rol de dormitor, living room și cameră de zi, era separată de casa propriu-zisă de un șopron acoperit. Intrai într-un hol, o cameră micuță, o cameră mai mare, un alt hol și o ultimă cameră, unde era biblioteca. Camera în care îmi propusesem să dorm era cea mare.
Bunicii nu mi-au zis nimic așa că m-am instalat mândru acolo, la venirea serii. Nu aveam televizoare multiple pe vremea aia (și nici la ce se ne uităm), dar aveam un radio vechi, cu lămpi, și multe, multe cărți.
Am aprins lumina, am aprins radioul pe fundal și m-am pus pe citit. Totul a mers strună până când a fost nevoie să sting lumina, să mă culc.
Brusc, au apărut umbre ciudate. Era fie suspicios de liniște, fie se auzeau zgomote suspecte. Lumina lunii bătea prin geam, licârind sinistru obiectele din cameră. Iar eu eram doar un copil, nici măcar în clasa I.
La fel de brusc, am început să simt distanța. Bunicii mei nu erau doar la câteva camere distanță ci peste mări și țări. Iar între noi nu erau doar o cămăruță, un hol și un șopron, ci o smoală întunecată și periculoasă, ce ascundea monștri. Fantome. Necunoscutul!
Nu îmi mai amintesc cu ce scuză am venit dar îmi amintesc că în noaptea aceea am dormit tot cu bunicii. Nu am reluat experimentul de dormit singur prea curând.
Ani mai târziu, am constatat că dorm în aceeași cameră, tot singur. Sigur, acum avem televizoare, telefoane, laptop-uri și chiar console, dar când se stinge lumina, tot întuneric este.
Văzând noapte diverse umbre sau auzind diverse zgomote, o parte din minte își reamintește de copilul de acum mulți ani. "Uite", îmi șoptește, "întuneric! Sperie-te! E înfricoșător".
Mintea încearcă să îmi joace feste și să își autosugereze că e speriată dar... fără efect. Și pe de o parte mă simt mândru, acum sunt un adult. Nu mă mai sperie nici întunericul, nici singurătatea. Dar pe de alta, înseamnă că nici nu mai sunt copil. Iar viața era mult mai simplă când ceea ce te speria era doar întunericul.
