Cu una în minus...

Ieri am îngropat Slăbătura. Pe de o parte era clar pentru noi că nu mai prinde 2027, având probleme renale grave (înghițea pastile și primea hidratare subcutanată de două ori pe zi). Pe de altă parte, a fost totul ok în cursul săptămânii, a mâncat ca sparta, apoi sâmbătă nu a mai vrut să mănânce iar duminică dimineață deja era pe ultimele picioare.

Mi-aș fi dorit să se stingă încet, să mănânce din ce în ce mai puțin până când într-o zi să adormă fără să se mai trezească, așa cum a fost cu Tasha, dar nu a fost să fie. Slăbătura și-a folosit tot norocul ca să ajungă la noi în casă, printr-o serie de accidente.

A venit la noi slabă ca un țăr, de unde și numele, s-a îngrășat apoi așa cum îi șade bine unei mâțe, și a plecat la fel de slabă ca la sosire. Ce e drept, din motive medicale (hipertiroidism, afecțiune cu tratamentului ei dedicat, care nu a ajutat-o deloc la problemele renale).

A fost o pisică bună. Nu că ar fi neapărat și pisici rele, deși Dickface e un candidat iar pe Micușor îmi vine să îl iau zilnic la șuturi, când se zbate să intre în cameră, stă 2 minute, și apoi începe imediat să urle ca vrea afară. De ce intră? Ca să aibă de unde să iasă... Nu și Slăbătura. Ce e drept, a fost un pic prea plină de energie la începuturi, dar singurul ei defect a fost că era prea afectuoasă. Nu cred că ne-a mai iubit o pisică pe amândoi la fel de mult ca ea, când oscila periodic persoana pe care o lua în brațe noaptea și nu puteai să stai cu ea în cameră fără să ți se așeze în poală. A "adoptat" toți puii de pisică pe care i-am avut, i-a spălat și i-a mămoșit, și nu s-a bătut cu nimeni.

Cu mintea ei de pisică a înțeles că afară era frig, era cald, ploua, bătea vântul, și murea de foame. Iar la noi era mereu bine iar castroanele arareori erau goale (că altfel ne ceartă Coana Mița).

Mă consolează un pic ideea că nu mai suferă. În ultimele săptămâni se săturase de tratamentul zilnic, de pastilele și siropul îndesate pe gât dimineața și seara, de injecții, de acele băgate sub blană tot de două ori pe zi pentru hidratarea subcutanată de care o pisică cu rinichii praf ca ai ei avea nevoie. Când simțea că se apropie ora se ascundea de noi prin casă, de trebuia să o scot de coadă de sub cadă sau canapea. Și oricât mi se rupea sufletul să o văd așa, avea nevoie. Ei bine, măcar acum a scăpat și nu se mai chinuie.

Sunt multe răspunsuri pe care la putem oferi la întrebarea "Câte pisici avem?". Cel mai nașpa e atunci când răspunsul e "cu una în minus". Sper să ajungă iar grasă pe lumea cealaltă.