Cei trei scriitori care erau și bucătari
Ca scriitor era mediocru, ca bucătar de asemenea. Era însă un bucătar destul de bun pentru un scriitor și viceversa. Se specializase pe texte culinare și având avantajul unui om care vorbea din experiență, a reușit să se facă remarcat. Nu din cale afară de faimos dar suficient cât să îl mai oprească câte un trecător răzleț pe stradă, măcar o dată pe lună.
La polul opus se afla unul dintre rivalii săi. Îl depășea literar fără doar și poate. Dar deși alerga cercuri în jurul său din condei, putea să facă maxim niște cartofi prăjiți și să fiarbă un ou uitându-se la ceas. Și el tot scriitor culinar, avea cam același nivel mediocru de celebritate. În pofida talentului imens, lipsa de aptitudini în bucătărie îl trăgea în jos iar textele sale, deși superbe, nu rezonau la fel de bine cu gospodinele care îl citeau.
Exista și un al treilea scriitor, rival comun al celor doi. Să îl numim însă “scriitor” e cam mult spus… După cum probabil ați ghicit deja, pe cât de talentat era într-ale gătitului, pe atât de anti-talent era în scris. Sufleuri, ciorbițe, tocănițe, fripturi fragede, deserturi aromate… putea să ducă până și un banal sandviș la superlativ. Dar pentru fiecare măsură de sare pe care o punea la fix, mai scăpa câte o virgulă, iar cratimele le mânca cu pofta cu care îi mâncau clienții operele. Literar deci era ca un cartof, culinar transforma cartoful în nectarul zeilor. Bineînțeles, era și el tot de o faimă mediocră. Degeaba e mâncarea bună dacă descrierea ei nu reușește să stârnească pofta cititorului.
Era simplu de stabilit cine era cel mai talentat bucătar sau cel mai talentat scriitor. Dar cel mai bun scriitor despre mâncare? Acesta era adevăratul test. Existau argumente și contra-argumente pentru fiecare dintre ei astfel încât era aproape imposibil să pui punctul pe i și să stabilești odată pentru totdeauna: x e cel mai bun.
Asta se întâmpla însă doar la o primă vedere. Crudul adevăr era că exista și un al patrilea scriitor-bucătar, divin atât cu un pix și o coală de hârtie, cât și cu un cuțit și un tocător. Și deși el era de fapt cel mai bun, la modul absolut, cei trei alegeau să îi ignore existența și să concureze doar între ei.
Ceea ce nu reușeau să înțeleagă era că nu conta care era cel mai bun pentru că la finalul zilei erau cu toții mediocri. Dar nu se găsea nimeni care să le explice asta pentru ca oamenii erau ocupați fie cu cititul, fie cu gătitul, fie cu mâncatul și nu mai rămăsese nimeni care să gândească.
