Camarazii invizibili

În timp ce ceainicul meu preferat îmi fierbea cu zel apa, îl priveam cum începuse să se decoloreze și să se păteze. L-am uitat pe foc de câteva ori și nu e ca și cum ar fi fost unul calitativ. Are jumătate de an și începe să își arate uzura. Iar asta mă face să îmi placă și mai mult!

Japonezii au Kintsugi, tradiția de a repara vase de ceramică sparte cu fire din metale prețioase. Uzura unui obiect nu îl transformă în gunoi ci îl face mai frumos. E semn că te-a servit și că are o vârstă, lucru onorabil pentru un popor care respectă senectutatea.

Castroanele mele preferate au și el crăpături și sunt ciobite. Nu le-am reparat cu aur dar cât timp sunt intacte nu intenționez să le schimb. "Au caracter", ca să o citez pe prietena mea.

Un vas neprihănit e un vas oarecare. Un vas ciobit e al tău. Ai mâncat din el, ai băut din el. Ți-a fost aproape, ca un camarad invizibil.

La fel și uneltele. Când am plecat la facultate, am luat după mine o cheie franceză de la bunicul meu, cheie care și acum e în cutia mea de scule. De ce să cumpăr una nouă când puteam să folosesc una cu tradiție?

Desigur, toate lucrurile au un sfârșit. Când nu mai merg reparate și folosite vine momentul despărțirii. Nimic nu ține la infinit iar asta se aplică și posesiunilor noastre. Dar până acolo e bine să le apreciem.

Poți să le tratezi ca pe niște simple lucruri și doar asta vor fi. Sau poți să le vezi ca pe niște camarazi. Iar pe camarazi te poți baza la nevoie. Pe lucruri, nu.