Boii și căruța
Atunci când lucrezi la un proiect unde nimeni nu e specializat exclusiv pe o nișă anume se ajunge inevitabil la distribuirea unor atribuții și sarcini comune.
Tendința naturală pare a fi una de eschivare. Cine nu a fost singur la părinți își aduce aminte cu siguranță modul riguros (și adesea dușmănos) cu care se ținea evidența. Mare tragedie și mare nedreptate era să fii pus să faci ceva fără a fi rândul tău. O dramă și mai mare apărea atunci când treburile nu erau împărțite în egal ceea ce, bineînțeles, se întâmpla întotdeauna. Cine oare să se mulțumească cu ce are, în loc să privească pizmaș la aproapele său? Dar ăla de ce nu face...?
Imaginați-vă deci uimirea mea atunci când lucrând alături de alți doi colegi am realizat că noi procedăm fix invers. Certurile, cu ghilimelele de rigoare, erau pe lucrurile de făcut. Nimeni nu vroia să se lase mai prejos sau să facă mai puțin decât ceilalți. S-a ajuns chiar la situația de a-mi ruga unul dintre colegi să ia o bine-meritată pauză și să îmi lase și mie ceva de făcut, eu ajungând ceva mai târziu acasă.
I-am spus și lui atunci cât de mult mă amuză situația iar el, om chibzuit, mi-a spus ceva ce mi-a rămas întipărit în minte:
...asta pentru că tragem toți la aceeași căruță și suntem conștienți de asta.
Pe cât de simple, pe atât de înțelepte aceste cuvinte.
Atunci când faci cu adevărat parte dintr-o echipă și conștientizezi acest lucru e în interesul tău să faci cât mai mult posibil. Nu doar că nu vrei să îți dezamăgești colegi, dar realizezi că alături de ei poți obține rezultate mai bune. Devine și datoria dar și plăcerea ta de a-ți aduce contribuția.
O piedică nu li se pune doar celorlalți. Pentru o clipă de lene ajungi blocat în același nămol. Și, bonus, ai parte și de oprobriul public, dar și de mustrări de la propria conștiință (pentru cine posedă așa ceva, desigur).
Cred că noi, ca societate, vom avansa cu adevărat abia atunci când vom înțelege că suntem cu toții înhămați la aceeași căruța. Putem să tragem împreună... sau să fim boi și atât.