Vânătoarea de vrăjitoare

Când ne gândim la Evul Mediu ne gândim la o perioadă întunecată, ignorantă și sângeroasă din perioada omenirii. În topul evenimentelor care au contribuit la această imagine nefavorabilă se află cu siguranță vânătoarea de vrăjitoare.

În prezent pare absurdă dar și teribil de înfricoșătoare ideea că ai putea fi acuzat de pacturi cu diavolul și de abilități malefice aproape din senin, dar în acele vremuri era un lucru aproape cotidian. Am fost acum câțiva ani la o expoziție intitulată Instrumente medievale de tortură
iar ce am văzut acolo m-a îngrozit și m-a făcut să pun la îndoială așa-zisa civilizație europeană.

Dacă ar fi să întreb pe cineva care era motivul s-ar gândi probabil că e vorba de influența bisericii catolice și a inchiziției. Eu cu siguranță aș fi oferit acest răspuns până relativ recent.

În From Dawn to Decadence istoricul Jacques Barzun abordează succint subiectul prezentând minți luminate care au văzut barbaria din spatele acestor practici, insistând de asemenea pe contextul social și religios din acea perioadă, context care a permis desfășurarea unor astfel de atrocități.

În The Demon-Haunted World Carl Sagan prezintă și el vânătoarea de vrăjitoare, de data aceasta nu dintr-o perspectivă de istoric din cea a omului de știință sceptic, detaliind puțin și aspectele psihologice din spatele temerilor primordiale care au facilitat isteria în masă de atunci.

Cele mai edificatorare și cutremurătoare informații le-am primit însă dintr-un articol din magazinul istoric Lapham's Quarterly, intitulat foarte inspirat
Gold and Silver Coined From Human Blood (Monezi de aur și argint bătute din sânge uman, într-o traducere aproximativă).

Vânătoarea de vrăjitoare a fost înainte de toate o afacere extrem de profitabilă. Victimele sau familia acestora erau obligate să își plătească torționarii, judecătorii și călăi. În pofida imaginii clasice de femeie bătrână, săracă și neajutorată a victimelor, un procentaj foarte mare al acestora era reprezentat de bărbați înstăriți, în special în Germania.

Acuzațiile de vrăjitorie, aproape imposibil de contestat, erau adesea simple mijloace de îmbogățire pentru magistrați și nobili. Când victimelor li se impută lemnele și păcura folosite pentru a le arde pe rug iar familia îndurerată trebuie să plătească factura, toată această farsă a vânătorii de vrăjitoare devine chiar mai oripilantă.

Mai mult de atât, procesele ajungeau chiar să cadă într-un absurd kafkaesc. De exemplu, cazul Titubei, o sclavă exonerată în timpul infamelor procese din Salem. Deși eventual exonerată de orice vină, aceasta nu a putut plăti pentru cele 13 luni în care a fost încarcerată, rămânând închisă, cu o datorie ce creștea în continuare, până când cineva a cumpărat-o eventual ca sclavă.

Atrocitățile s-au oprit odată cu profitabilitatea acestora. După ce confiscarea proprietăților a fost scoasă în afară legii în 1630, numărul vrăjitoarelor a scăzut brusc. De exemplu, în Bamberg, Germania s-au înregistrat în jur de 100 de execuții pe an în perioada 1926-1929. În anul interzicerii confiscării numărul de cazuri a scăzut la 24 iar în anul următor, supriză, nu s-a mai înregistrat nici o execuție.

Deși nu poate fi negată nici influența negativă bisericii, care nu doar că nu a descurajat astfel de practici, ba chiar le-a și permis multora să rămâna cu conștiința împăcata, adevărul este că lăcomia e principala cauză pentru care s-au comis aceste grozăvii.

Iar cel mai înfricoșător este că nici acum, după sute de ani, nu ne dezicem de astfel de practici, doar că victimele nu se mai numesc vrăjitoare...