Captiv
Ca să o spunem pe aia dreaptă, captivitatea e un pic romanțată. Pușcăriile sunt prezentate ca un loc violent, pentru cei iremediabili, dar și ca un loc unde uneori ajung și oameni nevinovați sau neînțeleși, între care se înfiripează camaraderii, și care adesea culminează cu o evadare. Realitatea e însă alta.
Patru pereți umezi, cu început de igrasie pe tavan, ce te închid într-o cutie de cât... patru metri pătrați? Iar asta dacă ai noroc de spațiu. Stai cocârjat într-un colț, privind aceiași pereți goi. Cel mai interesant lucru e o țeavă de pe care se preling stropi de apă cu aceeași lentoare cu care trece timpul.
E anost, totul e anost și nu doar atât. Ești înconjurat de tot felul de mirosuri, de izuri, de miasme... de aburi perverși ce se ridică în aer și îți violează cu brutalitate nările, fără săpun.
Tortura mentală e completată de o liniște care nu e întreruptă decât de zgomote incerte venind din exterior, insuficiente pentru a spulbera angoasa și suferința dintre pereții ce te închid amenințător dar suficiente pentru a-ți aminti că există o viață în afara lor, viață de la care tu ești momentan deconectat.
Clipele se scurg greu. Poate au trecut minute, poate au trecut ore sau poate au fost doar secunde care s-au simțit ca o eternitate. Cine poate știi? Totul e la fel și nimeni nu îți poate confirma sau infirma, ca un oficial secretos ce nu vrea să divulge nativ.
Nici măcar nu ai posibilitatea de a-ți roade singur piciorul pentru a scăpa din capcană, cum se spune că o fac animalele sălbatice, deși între acei pereți și acel context te simți la rândul tău ca un animal sălbatic. Da, captivitatea e romanțată în mod nemeritat...
Nimic mai groaznic decât să fii prizonier în închisoarea plictiselii. Captiv. Fără telefon în baie.
