Ultimul hedonist

Se apropia sfârșitul. Majoritatea lucrurilor se împărțeau în două categorii: cele care nu mai erau deloc și cele care erau ultimele. Doar nisipul era din abundență. Nisip, pământ arid și disperare.

Ultimii oameni din ultimele pâlcuri de supraviețuitori își duceau ultimele zile, subzistând pe baza ultimelor resturi comestibile și a ultimilor stropi de apă.

Multe lucruri se terminaseră de multă vreme, nereușind să prindă sfârșitul. Politicienii au dispărut printre primii, fiind blamați pentru cele întâmplate. Vedetele au dispărut și ele, neavând abilitățile necesare pentru a supraviețui. Ultimii soldați s-au ucis între ei cu mult înainte de a putea fi incluși în lista ultimilor dintre ultimi. Au supraviețuit, în schimb, câțiva dintre ultimii agricultori, ultimii vânători, ultimii atleți și... în mod de-a dreptul bizar, ultimul hedonist.

E greu să fii hedonist când lumea se sfârșește în jurul tău. Goana după plăcere e frânată brusc de noua realitate a lipsurilor. Cum poți savura un fine dining când cu greu găsești până și rădăcini amare sau fructe putrezite? Cum poți savura o băutură bună când simpla apă e un lux? Experiențe noi? Unde, printre ruine și deșert? Nu, hedonismul era și el pe sfârșite și doar încăpățânarea ultimului hedonist îl oprea de la extincție.

Cum să obții plăcere când ești înconjurat de lipsuri și apocalipsă? Improvizezi.

Dacă găsea vreun strop de apă îl păstra până când setea devenea imposibil de suportat. Îl sorbea înainte ca organismul să îi intre în colaps și devenea mai răcoritor și mai dulce decât orice cocktail.
Dacă găsea ceva de mâncare, păstra bucățică până când aproape că nu mai avea energie să o ducă la gură și devenea mai savuroasă și mai hrănitoare decât nectarul zeilor.
Dacă trebuia să își facă nevoile se abținea până în ultimul moment și se ușura la un pas ca vezica să îi explodeze, obținând un extaz fizic de neegalat.

Dar toate lucrurile au un sfârșit, chiar și hedonistul, chiar și hedonismul. Nu se mai găsea nimic de mâncare, doar țărână. Nu mai era nimic de băut iar organismul lui golit nu mai avea ce să excrete. Tot ce îi mai rămăsese era să moară.

După ani de penurie corpul lui aproape că se destrăma. Îl durea fiecare oscior din corp. Simțea junghiuri în organe pe care nu știa că le are și simțea cum îi cedează rând pe rând toate. Nu mai putea să se miște și chiar de-ar fi putut... cu ce scop? Nu mai exista nici o speranță. Și cu toate acestea, hedonistul se agăța cu disperare de viață.

Își dedicase întreaga existență plăcerii și, ironic sau nu, își dedica sfârșitul suferinței. Chinurile i se accentuau, și se accentuau și se accentuau până când devenise fizic imposibil să mai trăiască. În culmea agoniei, reuși să mai trăiască încă o secundă chiar și după ce organismul său ajunsese într-un stadiu incompatibil cu viața și, atingând durerea supremă, își dădu voie să moară.

Cu suferința stinsă, reuși să atingă pentru o fracțiune de fracțiune de fracțiune de microsecundă extazul suprem. Nirvana! Apoi nimic.

Ultimul hedonist nu a fost ultimul om care a murit. Dar odată cu el a murit și plăcerea.