Stapanul pisicilor

Ca pe Alex o iubesc mai mult pisicile, nu e nici un secret. E si normal, tinand cont ca ea le-a salvat si crescut pe majoritatea. Mai reuseam si eu, pe vremuri, sa conving cate o matza infometata sa ma bage in seama, rasfatandu-se de mine, torcandu-mi si lasandu-se mangaiata, doar,doar o primi ceva, pentru ca totul sa se incheie brusc in clipa in care Alex intra in camera.

De indata ce se deschidea usa, toate privirile erau atintite spre ea si in secunda, milisecunda, nanosecunda in care recunosteau, eram abandonat ca o jucarie stricata.

"Toate matzele sa apeleze la mine", ar fi putut sa exclame Alex cu succes, de fiecare data, atunci cand toate matzele alergau catre ea. Si nu o faceau pentru ca ea ar fi fost persoana care le ingrijeste, mama pisicilor, ci dintr-un motiv mult mai simplu: ea era stapana mancarii.

Cand ajungea seara acasa era intampinata de fiecare data nu de noi, ci de stomacuri goale si miorlaitoare. Scartaitul usii de la debara era clopotelul care ii chema la masa si cat ai clipi din ochi, masuta cu castronul de mancare se umplea ochi cu matze!

De cand Alex a inceput sa lucreze ture de noapte, sarcina de a le hrani a inceput sa imi mai revina si mie. Parca si pisicile ma privesc cu alti ochi acum, parca, dar doar parca, parca ma si respecta putintel.

Orice excursie in zona dulapului cu mancare e un veritabil semnal de alarma si cu cat burta le e mai goala, cu atat mai rapid actioneaza pisicile.

Acelea sunt rarele momente in care afuriseniile chiar vin atunci cand le chemi si rarele momente cand se lasa garantat mangaiate. Iar asta e pentru ca pisicile, chiar si cele care isi iubesc oamenii de companie, nu au decat un singur stapan: mancarea.

Restul sunt doar detalii.