În zgomot de bormașină
Cred că se fac deja vreo două săptămâni de când nu huruie bormașinile în creieri. De dimineață până seară, la o aruncătură de băț de noi (literalmente), se tot sparg pereți. Și sunt mulți pereți de spart, credeți-mă. Iar când dălțile automate încetează să mai ciuntească betonul se aud utilajele care vin să care molozul astfel rezultat. Un deliciu auditiv, ce pot să zic...
Cu un zgomot constant în cap, practic o formă de tortură, mult succes în a avea gânduri coerente și mult succes în a te odihni. Azi, sâmbătă, prima zi dintr-un weekend prelungit, după ce am adormit pe la miezul nopții (din motive de treabă, nici măcar nu pot să zic că mi-am sacrificat ora de somn pe altarul distracției), am fost trezit la 6 dimineața de Scârțulica, în încercările ei insistente de a intra în cameră, și iarăși pe la 7 de sunetul bârâitor al uneltelor.
Odihnă? Ce e aia? În mod ironic, în ultima zi de weekend în care m-aș fi putut odihni înainte să înceapă calvarul pereților sparți, am fost trezit de un vecin care își suda și tăia cu flexul un viitor grătar, chiar sub geamul nostru. Duminică, tot pe la 7-8, ca să aibă spor toată ziua. Pare că universul nu mă vrea odihnit.
Să nu fiu totuși ipocrit. Probabil că și pe noi ne-au înjurat mulți acum câțiva ani, prima dată când am refăcut instalația electrică, a doua oră când am renovat. Dar curentul pica foarte des, având o instalație făcută pe vremea comunismului, când nu existau atâtea aparate de băgat în priză, iar renovarea a fost una necesară, după ani de zile de amânări, cu mult prea multe chestii stricate prin casă. Dar totuși, am făcut și noi același zgomot, nu?
Poate că străbunii noștri știau ei ce știau când trăiau în bordeie sau în case de chirpici. Nu le trebuia bormașină ca să facă renovări, mai trânteau o mână de bălegar pe perete, un vraf de paie pe acoperiș și aia era. Liniște și pace! Ce atâta civilizație?
