Risen 3 - RPG ca pe vremuri

Acum vreo 7 ani, pe vremea când de abia ce cumpărasem un PlayStation 4, și mă aflam într-o pasă în care aveam chef de RPG-uri, am cumpărat un titlu oarecare din simplul motiv că era la ofertă și a costat doar vreo 30 de lei. Apoi am uitat de el.

Anul acesta, după ce am terminat cu toată seria Spiderman, m-a lovit iar un chef de RPG-uri. Dar nu orice fel de RPG-uri, aș fi jucat ceva clasic, ca odinioară, cu quest-uri mai simpliste, o hartă care să nu fie open-world și imensă, și un gameplay care să nu necesite sute de ore. Mi-am reamintit de jocul cumpărat în trecut, l-am reinstalat și... am descoperit că era fix ce căutam!

Risen 3 a apărut inițial în 2014 și a fost produs de Piranha Bytes, studioul din spatele legendarei serii de jocuri Gothic (pe care nu am avut ocazia să o încerc, dar de care nu aveam cum să nu aud). Deși în teorie e ultima intrare dintr-o serie de jocuri, Risen, nu e necesar să le fi jucat și pe precedentele. Povestea e oricum generică, deci nu ar fi avut mare importanță oricum.

Toate lucrurile cu care se laudă jocurile moderne au lipsit și, culmea, fix de asta mi-a plăcut și m-a prins cum nu a mai făcut-o de mult un RPG. Ești un pirat care, în urma unei incursiuni într-un templu abandonat de pe o insulă exotică, ești omorât de un demon care iese dintr-un portal misterios. Sora ta, care te însoțise în expediție, te plânge un pic, te îngroapă și se duce să își vadă de viață.

La scurt timp, ești reînviat în mod misterios de către Bones, un shaman bețiv și cam nebun, și care îți dezvăluie că sufletul tău este blocat undeva în lumea de dincolo și trebuie să îl salvezi, cumva. Alături de el (dar și de alți companioni pe parcurs), pornești într-o aventură pentru a-l recupera.

Deși e un joc cu pirați, nu ai o navă pe care să o personalizezi și nu pierzi timp cu bătălii navale. Da, se întâmplă și asta la un moment dat, dar e mai mult o chestie secundară. Accentul cade pe insulele din joc, pe care le poți explora în ce ordine dorești, căutând indicii pentru a-ți recupera sufletul și a decide cărei facțiuni să i te alături (pirații voodoo, Inchiziția și vânătorii de demoni).

În stilul caracteristic celor de la Piranha Bytes, inamicii sunt statici dar tu devii ceva mai puternic pe măsură ce investești în abilități noi sau schimbi armele. Dar chiar și în end-game, pe easy mode, și cu aproape totul maxat, te poți strădui un pic să omori toate bestiile, aproape ca într-un joc Dark Souls. Dar astea sunt detalii, nu m-am apucat de Risen 3 ca să omor monștri.

Ce mi-a plăcut la joc a fost simplicitatea poveștii. Fără cine știe ce nuanțe de gri, cu inamici previzibili, monștri care sunt monștri, companioni care sunt acolo doar ca să dea și eu sabia alături de tine. Quest-urile sunt marcate clar cu X pe hartă iar fiecare insulă e fix cât trebuie: nici prea mică, să nu o termini de explorat imediat, dar nici mare, cât să te intimideze. Le explorezi pe fiecare în ritmul tău, bifezi X-uri, strângi experiență și aur, cumperi abilități și atât. Nu trebuie să fie mai complex de atât.

Am stat totuși vreo 50 de ore în Risen 3, am făcut cam tot ce se putea făcea iar în misiunea finală am bătut inamicul absolut. Felicitări, mesaj că ai câștigat, ura și la revedere! Fără post-game content, fără new game plus, fără cinematice emoționante. Doar un joc care să te relaxeze, să te plimbe de colo-colo și la final să îți permită să te duci să instalezi altceva.

Nu vreau să pară că insinuez că toate îmbunătățirile moderne nu sunt îmbunătățiri. Doar că acum 20 de ani visam la jocurile din prezent. Iar în prezent putem să apreciem jocurile de odinioară pentru ce au putut să realizeze atunci, fără să ne mai axăm pe neajunsuri.