Peisajistică

Era o priveliște greu de descris în cuvinte. Știa asta pentru că încercase. Nu era cine știe ce scriitor, dar cu dicționarul după el și cu povestioare similare ca inspirație, se gândise că ar fi putut să imortalizeze cumva momentul în scris.

Într-adevăr, nu era musai să descrie ce vedea dar atât de impresionat era încât simțea o nevoie aprigă să o facă. Peisajul era prea ireal și prea unic pentru a rămâne doar la stadiul de amintire. Trebuia să împartă și cu alții experiența.

Atunci când nu te ajută vocabularul și par a te ignora și muzele, rămâi cu puține opțiuni. Dar chiar și cu un arsenal de scriitor versat la dispoziție, o poză face cât o mie de cuvinte, cu atât mai mult atunci când nu ai nici măcar o duzină, darămite o mie...

Cum pictura ieșea din discuție din start, simpla fotografie rămânea singura soluție. De efect și ușor de pus în practică. Cel puțin la prima vedere.

S-a dovedit a fi la fel de neputincios în postura de fotograf precum în cea de scriitor. Pozele nu capturau nici măcar un mic fragment din frumusețea reală a priveliștii. Culorile se estompau, lumina își pierdea din strălucire iar imaginea nu era nici măcar o palidă copie a originalului ci mai degrabă o caricatură.

Cuvintele nu îl ajutau, aparatul nu putea să îl seteze iar de desenat nici nu se punea problema. De compus o baladă, nici atât. Și atunci, ce putea să facă? Avea o singură alternativă.

A așteptat să apună soarele, admirând până la ultimă bucățică din loc, după care l-a notat pe hartă. Iar în timp au venit și scriitori, și pictori, și fotografi care au făcut dreptate peisajului.