O babă acră

Vrei, nu vrei, Tașa se bagă în seamă. Își ia avânt, sare și se agață cu ghearele după care își face loc cu forța în brațe sau în poală. Se așează comod și începe să toarcă.

Hei!, mă răstesc la ea de fiecare dată și de fiecare dată nu îi pare să îi pese.

Mă privește cu ochi mari, frumoși, după care își pune capul pe mine și se culcă. Ce mai poți face? Nimic, doar să te resemnezi.

După ce își încarcă rezervele cu băgare în seamă, babul pleacă la fel de senin cum a venit. Se ridică, își ia catrafusele și pleacă. Fața îi revine la același rictus acru și e greu să crezi că doar cu secunde în urmă era o persană grațioasă care te privea duios. Acum e o lămâie.

E un veritabil mister, nimeni nu știe ce e în mintea ei. E o pisică iubitoare, e o mâță bătrână urăcioasă sau poate e bipolară. Nu știi niciodată cu ce te poți alege așa că îți încerci norocul.

În cazul Tașei aruncarea de zaruri e tenativa de mângâiere. Uneori răspunde și se lasă alintată, alteori privește urât și se ascunde.

E o pisică a extremelor. Doar un lucru e constant la ea: pufoșenia.