Nimic

O zi în care nu ai făcut nimic se simte ca o zi ratată. Cu nimic vag productiv sau special în spate, nu te poți abține să nu te simți vinovat. Atâta timp la dispoziție... și ce ai făcut cu el? Nimic.

În același timp, să faci nimic e visul fiecărui om nemolipsit de boala ambiției. Să stai fără obligații, fără stres, fără treburi de făcut, fără griji, fără program, fără nimeni pe capul tău. Fără toate. Să stai și să faci nimic.

Să ieși la pensie și să scapi de necesitatea de a avea un loc de muncă stabil e lucrul pe care toți și-l doresc. Nu degeaba pensionarii speciali se numesc "speciali". Sunt special. Au scăpat mai devreme, mai bine, au furat startul și acum pot sta să huzurească și să facă nimic. 'ai dreacu...

Apoi faci nimic dar în loc să fie raiul pe pământ e aproape la fel de stresant ca atunci când ai prea multe de făcut. Curios lucru, paradoxal chiar.

Teoria mea e că trebuie să existe un balans, ce-i prea mult strică. Dar cum poți calcula asta? Nimicul e absolut, prin definiție, e nimic. Nu poți să faci puțin mai mult nimic, cât să nu aluneci în depresie. Merge doar în sens invers.

Ai prea multe pe farfurie? Scapi de ele. Pas cu pas, milimetru cu milimetru, puțin cu puțin, te apropii de nimic dar fără să te apropii. Pentru că nimicul e periculos. E ca o gaură neagră care te absoarbe.

De partea cealaltă, ceva e mult mai generos. Ceva e cât de mult sau de puțin ai nevoie, chiar și aproape nimic. Așa că mai bine faci ceva, orice, și apoi poți dormi liniștit. Nu a fost o zi ratată!