Cățelul roșu

Paștele e o sărbătoare care stă sub semnul culorii roșiu. Știți voi, toată simbolistica cu sângele lui Iisus, culoarea cu care se vopsesc ouăle, tipul de vin folosit la împărtășanie. Sunt multe exemple roșii care se pot găsi când vine vorba de Paște dar pentru mine anul acesta roșul s-a aplicat pe ceva inedit.

"Vezi că e un câine mare roșu afară", mi-a spus prietena când a intrat în casă. Trebuia să scot câinii la plimbare undeva mai pe seară iar asta putea fi o problemă. Și, ce să vezi? La scurt timp după ce am ieșit din bloc cu cățelele a răsărit de undeva cățelul roșu. Nu părea agresiv dar era mare, cât un labrador, cu blană lungă, roșcată și ondulată. Un animal superb și aparent prietenos, dar care dorea să se apropie prea mult de cele două cățele, care deja începuseră să dea semne de o viitoare isterie.

Mai cu gonit cățelul roșu, mai cu smucit cățelele mai aproape de mine, am reușit să mă întorc acasă, cu plimbarea tăiată din scurt dar măcar fără incidente neplăcute. Între timp, dulăul tot încerca să se alipească de oamenii care treceau pe stradă și avea chef de joacă. "Cățel scăpat de acasă", mi-am zis, dar am aflat ulterior că cineva a văzut când a fost abandonat dintr-o mașină.

Cum l-am tot văzut prin parcare, de Paștele acesta am luat o pauză forțată de la plimbat câinii. Nu părea agresiv, după cum spuneam, dar nici nu doream să îmi asum riscul. Între timp, oamenii din zonă i-au mai lăsat niște apă, niște mâncare, și a încercat să se alipească de cățelul de la Uzina de Apă Sud, dar nu puteau să îl țină nici acolo. Să îl luăm noi iarăși nu se punea problema, având deja prea mulți câini și prea multe pisici.

Până la urmă s-a oferit un vecin să îl ia la el, la sediul firmei, și l-a dus prietena mea cu mașina, joi seară. L-a și verificat de microcip cu ocazia asta și desigur că nu avea, cineva care abandonează câinii pe stradă cu siguranță nu îi microcipează. Avem nevoie de legi mai dure pentru astfel de oameni dar mai ales să se și aplice.

Povestea lui s-ar fi putut încheia în mod bittersweet, cu un locușor al lui undeva pe un șantier, unde ar fi avut măcar mâncare și apă în mod regulat și poate un cotlon unde să se ferească de ploaie și frig. Din fericire, a avut noroc.

Nici n-a ajuns bine că azi unul dintre doctorii de la cabinetul veterinar pe care îl frecventăm de obicei a aflat cumva de el și s-a oferit să îl adopte. Nu știu detalii pentru că nu am tras de limbă dar sincer, nici nu mai contează. Ce soartă mai bună pentru un cățel așa prietenos decât să fie adoptat de un veterinar capabil nu doar să îi ofere afecțiunea necesară dar să îl și poată îngriji cum se cuvine.

Povestea lui a avut deci un final fericit. Însă câți alții au sfârșit morți de foame pe vreun câmp sau călcați de mașini după ce au fost abandonați? Repet: legi mai dure și oameni care să le aplice.