Muzele mele

Când nu am nimic de zis e suficient să privesc pisicile și imediat apare ceva. Ba fac vreo prostie, ba sunt adorabile, găsesc ele cu ce să iasă în evidență. Dar nu și azi. Azi e liniște.

Sunt doar eu și burtoasa de Pișcot. Eu pe scaun, ea pe pat. Cu spatele la mine, doarme pe blugii lui Alex. Întreg patul e liber, pernele sunt libere, pătura e liberă, dar dacă există vreo urmă de haină uitată pe el, fie chiar și un amărât de maieu sau o șosetă, mâțele își croiesc de fiecare dată loc pe ea. Nu știu dacă e din dragoste pentru stăpâni și mirosul lor sau pentru plăcerea sadică de a ne umple hainele de păr, dar tind spre a doua variantă.

Încremenită în somnul ei, e ca un bolovan negru și lucios. Are cu siguranță greutatea unuia, doar că e cu mult mai moale, mai ales dacă mâinile își croiesc loc spre punguțele de grăsime de pe burtă.

Când suntem doar noi, Pișcoata există de regulă în două feluri: doarme pe pat sau mă acompaniază la birou, moțăind în spatele meu, pe creștetul scaunului. Aflată în primul caz, nu mă poate ajuta cu nimic.

În fond, în câte moduri poți povesti despre o mâță că e grasă și neagră, fără a deveni ca un disc stricat? Din nefericire, Pișcot nu e muza mea azi. Dar o pisică nu trebui să fie fizic lângă tine ca să te inspire, poate fi prezentă și fizic.

Cutia de carton de pe dulap, pusă acolo ca să îmi acopere hainele de vară depozitate peste iarnă, atârnă periculos de mult într-un colț. O pun de fiecare dată la locul ei și de fiecare dată cineva își croiește drum acolo și o împinge. Cine să fie oare de vină dacă nu Pușa?

Dar o cutie de carton nu e cine știe ce subiect... și nici grăsana adormită nu ajută. Asta pentru că pisicile nu sunt făcute pentru a fi muze. Ele sunt făcute pentru a fi mângâiate. Îi ciufulesc fugar fundul gras al burtoaicei, după care plec să aduc Pușa în cameră. Dacă muză nu e...