Meloman?

Nu îmi mai amintesc ce vârstă aveam, doar că eram copil și mă uitam la un serial cu familia. Într-una din scene, un domn în vârstă se încuie la el în birou și începe să asculte muzică clasică la un pickup. Pare să savureze sunetele însă scena nu e despre muzică ci e menită să ne arate cât de snob este el, antagonistul bogat și urâcios. Cu toate acestea, ce mi-a rămas întipărit în minte a fost că acel personaj era caracterizat ca un "meloman".

Meloman. Ce cuvânt...

Dacă îl cauți în dex, definiția lui e următoarea: "Persoană căreia îi place mult muzica (în special cea clasică) și o înțelege."

E întipărit în mintea multora, sunt sigur, că muzica clasică e un gen superior și că nu poți să fii, de exemplu, un meloman de manele. Ceea ce are sens, până la un punct. Nu din motive discriminatorii ci pentru că o bună parte din muzica mainstream e gândită pentru a fi dansată și nu apreciată.

O asculți și te distrezi, te umple de energie, îți alimentează dragostea sau îți alină tristețea. Dar sunt convins că puțini o ascultă pentru ea însăși, pentru plăcerea muzicii, pentru frumusețea pe care o poate avea aproape fiecare gen muzical.

Am mers pe stradă prin ploaie. Era rece, iar frigul mi se instalase în oase prin hainele umede. Printre picăturile de apă mă strecuram grăbit, depășind alți oameni grăbiți, înarmați cu umbrele sau pelerine. Alții erau refugiați pe sub diverse streșini sau acoperișuri, așteptând ca vremea să se mai îmbuneze.

Era o vreme urâtă dar și o vreme... atmosferică. În timp ce grăbeam pasul, mi-a intrat în căști, Passenger, melodia lui Roderic cu Jacqueline Jones. O piesă la fel de atmosferică precum vremea de afară. Soundtrack-ul ploii mele.

În acel moment m-am simțit meloman. Nu a fost clasică muzica mea dar am iubit-o și am înțeles-o.