Luminița de la capătul tunelului

Luminița de la capătul tunelului e în general un mister.

Uneori reprezintă salvarea. Sunt razele de soare care răzbat prin gaura de ieșire, ademenindu-te cu promisiunea unor mângâieri calde și a libertății. Pleci din tunelul întunecat, umed și rece și te întorci în aerul curat din natura, gâdilat cu tandrețe de același soare, ghidul tău de mai devreme. Alteori e semn că ai belit-o.

Luminița de la capătul tunelului poate fi de la farurile unei locomotive care te va secționa fără să îi pese, cu o indolența pe care doar o bestie de câteva tone de oțel o poate avea. Cum faci diferența?

E prea departe ca să poți distinge detalii.

Poți vedea dacă se simte adierea vântului dar de unde știi că nu e curent generat de locomotivă?

Poți încerca să vezi dacă se aude ceva dar chiar mai ai încredere în simțurile tale după atâta timp petrecut în tunel?

Poți fii șmecher și să pipăi pe jos. Dacă nu sunt șine de tren, nu e locomotivă. Idee bună, dar riști să te calce un tir în cazul acesta, tunelurile nu sunt deloc iertătoare.

Și atunci ce faci?

Dacă ai curaj, mergi înainte. Deznodământul e binar: ori scapi, ori mori. Sau poți încerca altceva.

Poate dacă drumul pe care îl parcurgi s-a transformat într-un tunel... poate că ai luat o decizie greșită undeva. Și poate e mai bine să te întorci de unde ai venit. Și când ieși de acolo ai grijă ca pe viitor să nu te mai trezești iar captiv într-un tunel.