În urma timpului
Pe de o parte urăsc presiunea pe care mi-am auto-impus-o cu acest blog. Sau o fi oare "autoimpus-o"? Cine știe, cert e că "o"-ul se separă prin cratimă și că există o presiune de a publica zilnic ceva. E greu seara, când în loc să fi încheiat cu munca, încă mai sunt lucruri de făcut: schimbat nisipul, plimbat câinii, dat tratamentele pisicilor, mai nou și închis găinile, pe lângă tradiționalele chestii precum gătitul sau un duș, ca să nu mai zic eventuale cumpărături sau alergări pe care nu le-am făcut dimineața. Articolul de pe blog e doar încă o corvoadă ce înclină balanța în defavoarea timpului liber, care cel puțin în cursul săptămânii e uneori atât de minuscul încât trebuie să îl observi cu microscopul.
Pe de altă parte, în ultima vreme am început să intru o dată la câteva zile pe prima pagină a blogului și să o admir. Fac un pic de scroll, mă minunez de mine însumi și mă mândesc un pic cu partea de consecvență (de calitatea postărilor nu se pune problema, arareori am timpul sau inspirația pentru a scrie ceva ce consider "reușit"). Asta și cu alergatul au ajuns printre lucrurile care mă ajută să mă concentrez și să simt că există un soi de progres și rămân cu ceva: un blog activ și o condiție fizică peste medie (îndrăznesc să cred).
Timpul nu ascultă de nimeni. Se rostogolește la vale ca un fel de bolovan sisific în sens invers și nimeni nu îl poate opri. Când faci un astfel de gest care înseamnă ceva pentru tine, un gest care să marcheze trecerea lui, te ajută în clipele când privești în spate. Pe unde a trecut bolovanul temporal pate să nu rămână nimic, doar amintiri vage, ascunse și diluate treptat până la uitare, sau pot rămâne mici memento-uri. În tot timpul acesta care s-a scurt, ce ai făcut? Cu ce ai rămas?
Nu trebuie să fim toți somități care să rămână imortalizate în cărțile de istorie. Dar putem încerca să facem ceva ca să nu ne simțim niște "nimeni".
