Fără umbrelă

Afară ploua. Nu torențial, dar suficient cât să justifice o umbrelă. Nu era nici foarte rece, dar nici cald, suficient cât să justifice haine de toamnă. Vântul bătea și el dar, la fel, nici prea încet, nici prea puternic, suficient cât să reprezinte un motiv de îngrijorare privitor la vreme.

Oamenii speriați de picăturile de apă se adăposteau care cum puteau, sub orice bucățică de acoperiș disponibilă. Se ascundeau sub umbrele, se ascundeau sub glugi și căciuli, se ascundeau în case, departe de ploaia cea udă și neplăcut de răcoroasă.

Un singur individ făcea notă discordantă. Fără umbrelă, se plimba nepăsător plin ploaie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Părul neacoperit îi era pleoștit, hainele umede dar avea să supraviețuiască. Nu era nimic ce câteva ore petrecute la adăpost nu aveau să rezolve de la sine.

Mulțimea de trecători era stresată. Ploaia le dăduse peste cap planurile, transformase o zi bună de ieșit afară într-una neplăcută. Întâlniri se anulau, planuri se schimbau, iar oamenii încercau să treacă prin zi cât mai repede, pentru a ajunge la adăpost, departe de ploaie, departe de necesitatea de a ieși afară.

Doar omul fără umbrelă era singurul relaxat. Nu se grăbea, nu se temea, își vedea de viață ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ploua. Și ce dacă?