Exercițiu de imaginație cu Linkin Park
A fost odată ca niciodată o perioadă în care internetul nu era pe toate gardurile, pe MTV se difuzau videoclipuri iar de formații noi aflai din revista Bravo. În acele vremuri tulburi, bântuite de o penurie de resurse muzicale, o trupă proaspăt apărută domina topurile de rock și metal.
Trupa? Linkin Park. Piesa? In The End
Îmi amintesc cum butonam cu înfrigurare canalele de muzică (MTV, Atomic, UTV parcă), pândind-o cu o foarte mare înfrigurare. Iar într-o zi fatidică am prins fix ultimele secunde dintr-un videoclip pe care nu îl recunoșteam. Era prea târziu ca să văd mesajul cu numele melodiei sau măcar fețele celor din formație dar am știut că piesa aceea a fost In The End. Chiar și doar câteva secunde, un acord pe final de piesă, aveau ceva special și memorabil și nu puteau să fie altceva decât parte din melodia care zdrobea clasamentele. Ulterior am reușit să o ascult de la început și mi s-a confirmat intuiția.
Nu am reușit să cumpăr caseta cu albumul Hybrid Theory pentru că s-a vândut ca pâinea caldă chiar și în micuțul orășel în care am copilărit, dar am făcut rost de o copie de la un coleg. Nu am uitat nici azi grosul versurilor de la toate piesele. A fost un album cu adevărat special, printre puținele în care mi-au plăcut enorm absolut, dar absolut toate cântecele, de la început până la sfârșit.
De altfel, sunt de părere că albumul e cu certitudine într-un top 10 pe rock/metal, top 1 pe nu-metal iar ei, ca formație, au reușit să repună genul în prim plan într-o perioadă dominată de pop, hip hop sau dance.
Acestea fiind spuse, deși pentru mine sunt o trupă de suflet, la același nivel cu The Gathering sau Katatonia, am o oarecare reținere. Da, îmi plac la nebunie, din toate punctele de vedere... dar pot să îi înțeleg pe cei care nu iau formația la fel de mult în serios.
Cu toate calitățile și inovația lor, Mike Shinoda, rapper-ul trupei, e ceva mai... corny. Departe de a fi un rapper slab, nu se ridică la nivelul lui Chester Bennington, care a fost un vocalist de excepție, probabil ceva mai bună voce din generația lui, și care și-a câștigat locul în panteonul muzicii rock. În contra-partidă, Mike Shinoda e doar... ok?
Așa că mi-am pus întrebarea: cum ar fi fost dacă Mike ar fi făcut un pas în spate iar Linkin Park ar fi colaborat cu un rapper la nivelul lui Chester? Poate un Jay-Z, că tot au colaborat. Cineva cu un timbru și un flow memorabile, care să ridice la superlativ piesele Linkin Park. Deși nu cred că formația ar fi fost mult mai de succes, pentru că deja sunt în top, cu siguranță ar fi avut mai puțini hateri.
Reversul medaliei e că deși Mike Shinoda nu se ridică la nivelul lui Chester ca solist, e cu siguranță acolo sos ca muzician. Fără pasiunea și implicarea lui, Linkin Park nu ar fi avut nici pe departe același succes. De altfel, formația s-a născut din combinația între Chester Bennington și Xero, trupa lui Shinoda. Este în egală măsură copilul lui, proiectul lui și meritul lui.
Și atunci m-a lovit. Chiar și ca un banal exercițiu de imaginație, i-aș fi răpit unui om dreptul de a se bucura de roadele muncii lui doar ca să ce? Să dea mai bine în ochii unora care acum nu îi iubesc muzica?
Nu mai bine rămâne ca acum? Un grup de tineri care au pus suflet în muzica lor și care au reușit să aibă un bine-meritat succes. Cui îi place, îi place. Cui nu, să fie sănătos, există alternative.
Da, muzica e pentru fani. Dar aparține artiștilor. In the end, it does matter, ca să îi parafrazez.
