Eddie the Eagle
De Taron Egerton mi-a plăcut foarte mult în Kingsman: The Secret Service. E un actor britanic simpatic și cu personalitate. Hugh Jackman e un star care nu mai are nevoie de introduceri și de care mi-a plăcut de asemenea în Real Steel, în care a interpretat un personaj vag similar. Așa că atunci când i-am văzut în trailerul Eddie the Eagle am fost rapid convins să urmăresc filmul.
Povestea e simpluță, plină de stereotipuri, dar te face să te simți bine. Eddie Edwards (Taron Egerton) e un tânăr născut cu probleme la unul dintre picioare dar care visează să ajungă la jocurile olimpice. Deși lipsit de orice fel de abilități atletice și de talent, acesta perseverează și profitând de lipsa de competiție devine reprezentantul Marii Britanii la Jocurile Olimpice din 1988. Hugh Jackman îl interpretează pe Bronson Peary, un fost săritor faimos dar decăzut, care ajunge să îl antreneze pe Eddie.
Mai degrabă o poveste biografică decât o comedie, filmul te face să te simți bine prin anticiparea finalului semi-fericit decât prin multe scene amuzante, iar asta e ok. E puțintel problematic în contextul în care a fost promovat ca fiind o comedie dar reușește să stârnească suficiente zâmbete (și chiar râsete) încât să nu dezamăgească teribil. Dar principalul atu e faptul că se bazează pe o poveste adevărată...
sursa imaginii: Wikipedia
În general filmele bazate pe o poveste reală au prostul obicei de a denatura foarte, foarte mult faptele și personajele originale. În cazul de față, nu numai că s-a păstrat esențialul, dar fix elementele care păreau cele mai fanteziste sunt adevărate.
Eddie the Eagle a fost într-adevăr un schior britanic mediocru care a reușit să ajungă la Jocurile Olimpice strict prin voință.
sursa imaginii: Wikipedia
După ce a ratat să facă parte din echipa de schi pentru jocurile din 1984 iar situația financiară nu i-a permis să continue antrenamentele, a decis să treacă la sărituri cu schiurile. Deoarece nu mai existau și alți schiori britanici care să concureze în acest sport, avea cale liberă.
Când a început să sară a fost nevoit să poarte șase perechi de șosete pentru a încăpea în ghete. A fost puternic dezavantajat și de greutatea sa de 82 de kilograme, cu aproape 10 kilograme mai mare decât a celui mai greu competitor dar și de faptul că avea probleme cu vederea, purtând ochelari cu lentile groase ce se abureau rapid la altitudine.
Mai mult de atât, problemele sale financiare au fost reale. Când a aflat că s-a calificat la Jocurile Olimpice lucra ca zugrav și locuia temporar într-un spital de nebuni finlandez (nu ca pacient).
Povestea sa e una dintre cele pentru care s-a inventat expresia "viața bate filmul". Regulile s-au schimbat între timp, tocmai pentru a descuraja cazuri ca ale sale, dar în condițiile în care performanțele atleților moderni sunt umbrite de scandaluri de dopaj (sau de bătăi și insulte în cazul gimnastelor române), e cu adevărat demnă de laude performanța sa.
Părintele Jocurilor Olimpice moderne, Pierre de Coubertin, a spus pe vremuri:
The most important thing in the Olympic Games is not winning but taking part; the essential thing in life is not conquering but fighting well.
În traducere liberă
Cel mai important lucru pentru Jocurile Olimpice nu este să câștigi ci să participi; esențialul în viață nu este să cucerești ci să lupți cu tot ce ai mai bun.
Eddie Edwards nu a fost un atlet excepțional dar a reușit cu siguranță să captureze spiritul unuia!
