Dacul suprem

Era groasă. Situația adică.

Uneori e bine când lucrurile sunt groase. Un cârnat sau un salam gros țin mai mult de foame. Un morcov sau un castravete gros înseamnă că solul e productiv și fertil și ai avut un an bun la recolta de legume. Dar când morcovul e unul proverbial și e pe cale să îți intre în fund... nu mai e bine. De aia se zice în momente nasoală că e groasă. Situația.

Nu fusese mereu groasă. La început a fost bine. Erau la putere, banii curgeau, petrecerile erau fără număr, zborurile cu avioane private iar aroganța la maxim. S-au mărit pensii, s-au mărit salarii, s-au mărit și conturile cui trebuia. Da, a fost bine-bine, de ce să nu recunoască? Apoi ce au făcut? Au întins coarda. Ce e paradoxal și ironic este că atunci când se întinde coarda, se subțiază. Situația, în schimb, se îngroașă.

Da, era groasă. Știi cum e când bei pe caiet la cârciumă, fără nici o grijă? Eventual mai molfăi și un covrig, tot pe datorie, apoi vine nota de plată? Tocmai sosise acel moment și pentru ei.

Și unde să te fofilezi? Cum să o dai la întors? Unde să te ascunzi? Parcă nici de la putere nu ai pleca căci deh, tot mai e pe undeva un oscior de ros, un ciolan de căpătat. Iar dacă lași pe alții mai fraieri, de unde știi în ce situație ajungi? Cine știe ce procuror ambițios vine să te numere la ouă și să descopere că nu iese bine socoteala. Așa că stai pe loc, înghiți în sec, strângi mușchii pe cale să fie penetrați de o situație groasă și cauți o soluție.

Soluția în sine e simplă. E un truc imemorial, folosit și răsfolosit dar care continuă să funcționeze, spre ușurarea unora și disperarea altora. Circ, desigur! Oferi un circ suficient de mare, un subiect de discuție suficient de captivant și polarizant apoi aștepți să se liniștească lucrurile sau, în cazul de față, să se mai subțieze. Dar ce?

Ar fi dat orice pentru o Elodie nouă în acel moment. Ar fi dat orice chiar și pentru Elodia veche, în speranța că ar fi putu reînvia interesul de mult apus. Dar nu aveau așa ceva... Le trebuia un subiect mult mai nou dar în același timp clasic, dacă nu chiar tradițional.

Ceva care să ațâțe spiritul național în mase. Ceva care să ultragieze și pe cei culți, reali sau prefăcuți. Dar în același timp, trebuia și ceva palpitant. Cu niște acțiune, poate chiar explozii. O conspirație măcar, ceva ca în filme! Apoi îi lovi inspirația.

Văzuseră, parcă, pe niște hârtii oficiale înainte să fie folosite pe post de cornet improvizat de semințe, ceva cu un muzeu și un coif. Un coif dacic, poate chiar al lui Decebal (ăla originalu', să ne înțelegem, nu Traian Remeș). Un coif dacic la un muzeu străin. Vai, dar ce păcat ar fi dacă cineva l-ar fura. Ar sparge pereții cu niște explozibili, ca în serialele de pe Netflix, și ar fugi cu el.

Era perfect! Păi e coif dacic, tată! Se supără și tradiționalul, căruia îi fură interesele străine moștenirea din moși-strămoși dar se supără și intelectualul, căruia îi dispare de sub ochi o bucată de istorie. Ai și un jaf, criminali, mascați, alea-alea, mai că merita să strici bunătate de ideea ca să o vinzi sub formă de scenariu. Dar nu.

Ești la putere, situația e groasă, ai nevoie să distragi atenția. Așa că ce faci? Cel mai românesc, dacă nu chiar dacic lucru: îți furi singur căciula. Mă rog, coiful. Același dac... pardon, drac!