Cine sapă poanta altuia
Vasile și Mărioara formau de zeci de ani un cuplu tradițional. El bețiv, ea cicălitoare, luați de nevoie și nu din dragoste, își duceau viața din inerție, adoima celorlalte cupluri pe care le cunoșteau.
Ajunseseră în acel punct în vlieții în care peste ei se așternuse rutina. Vasile cobora seara în beci și ieșea de acolo ciugulit bine, Mărioara se ducea dimineața la biserică și îl boșcorodea alături de celelalte neveste nefericite. Și ar mai fi dus-o probabil așa ani buni dacă Mărioara nu ar fi fost într-o bună zi atentă, pentru prima dată, la slujbă.
Murise cineva din sat iar preotul începu să vorbească cu patos despre răposat și "somnul cel de veci" în care se adâncise.
"Somnul cel de veci?", pufni Mărioara în gând. "La Vasile e mai degrabă somnul cel de beci." Așa mult se amuză de propria-i glumă încât în mintea ei de casnică prea-odihnită se formă pe loc un plan genial.
Vasile cobora în beci să se îmbete de două sau chiar trei ori pe săptămână. La cum trăgea din damigeană, cât putea să o mai ducă? Musai îi va ceda în curând ficatul. Iar când bețivanul ei soț urma să dea ortul popii, ea va căpăta ocazia să îl facă de rușine la propria-i înmormântare.
Cum va zice popa de "somnul de veci", cum va sări hop! și ea să adauge că în cazul răposatului e mai degrabă un "somn de beci". Deja își putea imagina restul femeilor chicotind și bătând-o prietenește pe umăr, compătimind-o pentru viața dusă alături de lepra ei de bărbat, dar și apreciind-o pentru umorul hâtru și spontan de care urma să dea dovadă. Era planul perfect!
Trecu o lună, trecură două, trecură trei. Damigenele se tot goleau, Vasile se tot ciugulea dar nu dădea vreun semn de moarte. Iar asta nu făcea decât să o agite și mai tare pe Mărioara.
Pe vremuri se mai ferea de el și încerca să nu-l provoace, doar-doar o sta cuminte și nu s-o duce iar în beci să se îmbete, dar Mărioara deveni peste noapte o veritabilă scorpie cicălitoare. Socoteala de-acasă nu se potrivește însă cu cea de pe calculator.
Pe zi ce trece, Vasile devenea din ce în ce mai fericit. Cobora zilnic în beci iar vinul îl făcea mai jovial ca niciodată. Dacă înainte se ferea să bea ca să nu intre în gura neveste'sii, acum scăpa de trăncăneală când cobora să se îmbete. Și liniște, și băutură? Cum să nu fie omul fericit?
De partea cealaltă, Mărioara devenea din ce în ce mai acră. Vasile era beat mai tot timpul dar, stupoare, în loc să se apropie de sfârșit, părea mai bine-dispus și mai în putere ca niciodată. Și se oftica, și cicălea, și se oftica, și cicălea, și se oftica până când puf!, inima Mărioarei făcu poc! și asta fuse.
A găsit-o săracul Vasile dimineața, după ce se trezi din mahmureală, când deja femeia se răcise. Ce să-i mai facă? Chemă o ambulanță apoi îl chemă pe popă și se pregăti de înmormântare.
Și circulă săracul Vasile... du-te la spital, la medicul legist, du-te la pompe funebre, caută sicriu, organizează priveghi, pune la cale pomana. Multe mai avea de făcut și pentru prima dată era treaz pentru toate. Nu avea nici timp, dar nici chef să bea.
Iar când groparii o coborau în mormânt iar popa îi cânta prohodul, cu somnul cel de veci, Vasile oftă teatral.
"Săraca Mărioara, cum s-a dus ea în somnul cel de veci când eu dormeam somnul cel de beci..."
Iar restul bărbaților începură să chicotească și să îl bată prietenește pe umăr, compătimind-ul pentru viața dusă alături de lepra lui de soție, dar și apreciindu-l pentru umorul hâtru și spontan de care a dat dovadă.
