Cel mai bogat

Într-un sat uitat de lume, trăiau cândva doi bogați: Petru și Vasile. Cel de-al doilea, Vasile, avea ceva avere, dar nimic ieșit din comun. Petru, în schimb, ohoho, trăgeau banii la el mai ceva ca păduchii la restul satului.

Casa lui era cea mai înaltă și mai mândră, terenurile lui cele mai mari, animalele cele mai multe și conturile cele mai grase. Și pe cât de avut era, pe atât de vanitos: nimic nu-i plăcea mai tare decât să tragă cu urechea la discuțiile celorlalți săteni și să audă că e în top. Un singur lucru îi răpea însă bucuria.

Ca un ghimpe în coaste, de fiecare dată când era vorba de bani și cineva declara factual că "Petru e cel mai bogat om din sat", se găsea altcineva care să îl contreze: "da, dar Vasile e cel mai om bogat".

Vasile, antagonistul poveștii lui Petru, era eroul altora. Bogăția lui era modestă, mai ales în comparație cu a lui Petru, dar ce îi lipsea în bani compensa în generozitate.

Era cel care te împrumuta la strâmtoare, cerând o simplă dobândă modică de 1% pe zi, cât să nu simți că ți se dă din milă. Dacă nu aveai de lucru, găseai oricând ceva de făcut pe moșia lui. Dacă era iarna grea și nu aveai ce să mănânci, era foarte darnic cu ovăzul căilor, să aibă sătenii măcar de un terci, acolo.

Chiar și cei mai oropsiți de soartă, amărâți și înrăiți de sărăcie, îl plăceau. Pentru că Vasile nu se epata în fața lor cu o bogăție opulentă și, față de Petru, era om. Cel mai om dintre bogați.

Petru murea de gelozie. Avea avere dar îi lipsea fericirea: oricât de mulți bani îi intrau în buzunare, nu putea să cumpere respectul tutoror. Bine, zgârcit fiind, nici nu ar fi încercat efectiv să le cumpere respectul prin mici favoruri, cum făcea Vasile. În schimb, încerca să o facă indirect, prin cheltuieli care mai de care mai faraonice, menite să le readucă tuturor aminte că el e cel mai bogat. Eforturi mari, mereu în zadar.

Ai văzut că Petru și-a mai făcut o casă? Se vede că e cel mai bogat om din sat.

Da, dar Vasile e cel mai om bogat, m-a împrumutat iar cu o sută până la salariu. Fir-ar al dreacu de Petru...

Și uite așa decurgeau mereu discuțiile, spre ciuda lui Petru, care oricât de mult ar fi cheltuit, nu reușea să îi fața lui Vasile. S-a chinuit, săracul, vreo 20 de ani, cu cheltuieli din ce în ce mai mari și mai extravagante până când a mușcat mai mult decât putea mesteca.

Aproape peste noapte, Petru s-a trezit ruinat și a trebuit să își vândă rând pe rând tot ce mai avea de preț. Din cel mai bogat din sat s-a alăturat săracilor lăsându-l pe Vasile și cel mai bogat, și cel mai om.

Tentativa lui nebunească de a compensa cumva și de a ajunge măcar cel mai sărac a eșuat dureros. A descoperit că sărăcia extremă e de fapt un platou atins de foarte mulți săteni, și chiar dacă nu ar fi împărțit acest titlu cu alte câteva duzini de oameni, nu i-ar fi ținut de foame.

S-a chinuit așa vreo 2 ani până când, într-o noapte geroasă de iarnă, a auzit doi vecini vorbind pe uliță:

Ai văzut că Vasile și-a mai luat doi boi? Se vede că e cel mai bogat din sat.

Da, dar tot Petru a fost mai bogat! Fir-ar al dreacu de Vasile...

L-au găsit dimineața, înghețat bocnă. Petru nu a avut bani să își cumpere lemne, să se încălzească, dar murise cu zâmbetul pe buze. Găsise, în sfârșit, fericirea.