Street Fighter (2026) - un film pentru fanii nostalgici

Cred că undeva prin primăvară un prieten mi-a trimis un trailer pentru un film Street Fighter. Nu l-am deschis, încerc să evit trailerele pentru filmele pe care le-aș vedea din principiu. Dar am reținut că Jason Momoa era Blanka iar 50 Cent era Balrog. A fost suficient, i-am zis că "mergem!" iar sâmbăta asta chiar am făcut-o. Dacă nu ați făcut ochii mari, ca mine, când ați descoperit casting-ul, atunci filmul nu e pentru voi și nici această postare.

Ca să clarific, Street Fighter e o franciză iconică de fighting games. A avut și anime-uri, și manga-uri, iar cine a fost "otaku" de sex masculin prin anii 90 nu a avut cum să nu audă de Street Fighter. Nu. A. Avut. Cum.

Ca un astfel de adolescent, dacă nu te jucai Mortal Kombat, te jucai Street Fighter. Hadouken! Dacă nu erai fan fighting games poate te-ai fi uitat la unul dintre OVA-uri. Și dacă, prin absurd, nu ai fi făcut nici unul dintre aceste lucruri, atunci sigur aveai prieteni care o făceau și îți tot povesteau despre asta.

Cum m-am încadrat în categoria descrisă mai sus (la fel ca prietenul care mi-a zis de film), ne-am dus amândoi să îl vedem. M-am "documentat" totuși un pic în prealabil, să nu fie cumva vreo bombă infectă. Din fericire, nu a fost cazul. Deși criticii au cam dat cu el de podea, fanilor le-a plăcut, ceea ce m-a bucurat nespus. Nu vreau să văd un film Street Fighter apreciat de critici, sunt destule filme pe care criticii să le poată aprecia, fuck 'em. Vreau să văd un film stupid și ridicol, pe care să îl aprecieze fanii, iar la capitolul acesta a fost ce trebuia!

Dacă ați ajuns până aici și nu vă regăsiți în paragrafele de mai sus, nu știu cât de mult o să vă placă filmul. Probabil puțin spre deloc, dar nu e exclus nici să se transforme într-o surpriză plăcută. Iar dacă v-a lovit nostalgia citind ce am scris, atunci vă recomand să mergeți să îl vedeți la cinema! Acestea fiind spuse, hai să vă povestesc un pic și despre film și despre lucrurile cu care m-a impresionat.

Casting-ul

O să încep cu rolurile deja dezvăluite în primul paragraf: Jason Momoa ca Blanka și 50 Cent ca Balrog sunt exact cum te-ai aștepta să fie Jason Momoa ca Blanka și 50 Cent ca Balrog (dacă nu aveți așteptări pe tema asta, încă o dată, nici filmul, nici review-ul nu sunt pentru voi).

Apoi, în rolurile principale îi avem pe Andrew Koji ca Ryu și Noah Centineo ca Ken Masters, cei doi tineri crescuți de maestrul Gouken și deveniți practic frați, dar și rivali. Ryu e cel stoic, calm și înțelept, Ken e cel nesăbuit, bombastic și exploziv, completându-se reciproc.

Dacă Andrew e aproape la nivelul unui "fan casting" (când fanii aleg un actor care li se pare că ar reprezenta cel mai bine un personaj), Noah e un pic mai neverosimil în rolul unui blond, fiind un foarte-brunet, dar captează atât de bine energia lui Ken încât poți trece peste acel mic detaliu. Plus că împreună au chimia necesară ca să le facă relația de frați "adoptivi" credibilă, ceea ce contează mult mai mult decât să aibă un actor blond natural.

Mai departe, ca să terminăm cu numele mari, David Dastmalchian joacă un M. Bison nebun și excentric, gigantul Olivier Richters îl aduce la viață pe Zangief iar zănaticul de Eric André îl interpretează pe Don Sauvage, unul dintre prezentatorii din joc (căci nu poți avea un turneu de arte marțiale fără un prezentator, nu?).

Pentru fanii wrestling-ului, probabil că și Cody Rhodes ca Guile și Joe "Roman Reigns" Anoa'i ca Akuma pot fi băgați la categoria "nume mari". Cum eu nu sunt un astfel de fan, menționez în schimb că sunt alegeri ex-ce-len-te! în cele două roluri. Dacă Joe Anoa'i interpretează cu succes un super-luptător (Akuma) cu abilități demonice, impunător fizic și amenințător, Cody Rhodes face un lucru și mai impresionant: are frizura de cap-de-pensulă a lui Guile din joc și o face să funcționeze! Chiar m-am miram de ce la prima mențiune din film nu l-au arătat direct pe Guile, ci doar tatuajul său de pe umăr. Apoi am primit răspunsul: când îl vedem pentru prima dată, frizura e glorioasă!

Nici celelalte personaje notabile din joc (Chun-Li, Cammy, Vega, etc.) nu au parte de actori răi, completând un casting aproape perfect. Îl mai menționez în mod special și pe Vidyut Jammwal ca Dhalsim, yoginul pacifist și extensibil, care fură toate scenele în care apare și aduce și el la viață un personaj greu de adaptat.

Referințele la joc

Nu o să mă lungesc prea mult. Pentru un film ca Street Fighter e un spoiler mai mare să strici surpriza mini-referințelor și a easter egg-urilor decât povestea în sine. Tot ce o să spun este că da, filmul știe că este despre seria de fighting games Street Fighter, și face tot posibilul să o arate. Spun asta pentru că sunt multe alte filme care uită de unde au pornit și, în încercarea de a capta un public cât mai universal, renunță la detalii care au făcut sursa de inspirație faimoasă.

Tot la acest capitol aș băga și flashback-urile. În locul unor scene unde actorii sunt machiați sau CGI-izați să pară mai tineri, avem parte de scene de animație stil anime. Genial! Loved it! A demonstrat încă o dată că producătorii nu au uitat rădăcinile și au putut să prezinte scene cruciale (inclusiv de luptă) într-un format familiar fanilor.

Scenele de luptă

Filmul e ridicol și stupid, aproape ca o parodie. A avut porțiuni unde aș fi zis că mă uit la ceva gen Kung Fury (în care un super-polițist mușcat de o cobră se bate cu ninja și călătorește în timp să îl înfrângă pe mecha-Hitler și armata lui de dinozauri cu mitraliere).

Acțiunea are loc într-un 1993 alternativ, cu unele locații ce păreau scoase mai degrabă dintr-un film gen Robocop, ca o pastișă aproape pre-apocaliptică, combinate cu scene care ai fi crezut că au loc în prezent dacă nu îți spunea subtitrarea că ești în anii 90.

Ok, dar ce legătură are asta cu scenele de luptă??? Păi are, pentru că ne-luându-se în serios, Street Fighter își permite să introducă și elemente fantastice, fără să se simtă nenatural, ca atunci când Ryu strânge energie între palme și lansează un hadouken, Ken aruncă un individ zece metri în aer cu un uppercut sau E. Honda, luptătorul de sumo, care se auto-lansează ca o torpilă. Scene care sunt normale într-un joc video, dar care ar fi fost ridicole într-un film de acțiune. Dar când tot filmul e ridicol, scenele acestea devin naturale!

Mi-era frică să primim scene de luptă tradiționale, cu mici wink-uri, ca să le zic așa, spre mișcări speciale din joc, dar am avut parte de ceva care să te facă să dai aprobator din cap: "da, frate, cam așa ar arăta fazele din Street Fighter în realitate". Chiar sunt ca într-un joc video unde fiecare personaj are un stil aparte: combo-uri rapide de lovituri cu pumnul și piciorul, urmate de atacuri fanteziste și unice. Hadouken! Torpila lui E. Honda! Legănatul bollywoodian al lui Dhalsim după fiecare gest! Iar lista poate continua pentru cam toate personajele iconice.

E un film bun?

Nu. Ohoho, nu. În nici un caz. Povestea e alandala și scenariul cusut cu ață albă. Include și un turneu dar sare peste majoritatea luptelor. Firul narativ e mai mult un pretext ca să te încarce cu cât mai mult lore, fan service sau scene de bătaie. Înțeleg de ce atât de mulți critici l-au demolat. Dar cred că întrebarea e greșită.

E un film Street Fighter bun?

Da! Și încă unul foarte distractiv! A luat toate chestiile faine din varianta din 1994, cea cu Van Damme, le-a adus în prezent și le-a dat la maxim. Iar în opinia mea, asta a fost alegerea corectă.

I-aș da un 8.5 solid și ar fi sărit bine de 9 dacă trata mai bine bucata de turneu. Nu m-am plictisit nici o secundă în cele aproape 2 ore ale filmului, m-a umplut de nostalgie și m-a făcut să râd ca o comedie pur-sânge.

A fost fix ce îmi doream să văd la cinema, cu popcornul în brațe, și alături de un prieten cu interese similare.