Căzături cu bicicleta
Când plimbam cățelele ieri seară, văd cum cade un puști cu bicicleta, pe trotuarul de peste drum. Căzătură urâțică, copilul începe să plângă, mă uit la el, el se uită la mine... așa că închei conversația pe care o purtam la telefon, după ce îmi cer scuze, apoi traversez să văd dacă e ok.
Nimic rupt, doar niște zgârieturi și julituri sănătoase pe la genunchi și coate, așa că îl îmbărbătez puțin iar el odată ce primește un pic de atenție și compasiune se ridică de jos, se scutură de praf și pleacă șchiopătând pe casă, mergând pe lângă bicicletă. Mi-am adus cu ocazia asta aminte de toate căzăturile pe care le-am luat la rândul meu.
Cea mai memorabilă a fost când mergeam pe bicicletă fix când ieșea din fabrică puhoiul de oameni de la schimbul 2. Mare șmecher exhibiționist, mergeam cu picioarele urcate pe ghidonul din față în loc să le țin pe pedale. Apoi am zis să apăs pedala pe aroganță și am luat mâinile de pe ghidon, moment în care am căzut foarte frumos și dramatic într-o parte, pe betonul fierbinte de vară. Fix în văzul lumii, de a fost mai mare rușinea decât durerea, chit că și cea din urmă a fost considerabilă.
O altă căzătură a avut loc la țară, mergând tot fără mâini, și care s-a lăsat cu niște julituri ce s-au infectat un pic după. Nimic grav, mai mult dramatic, cu un pic de puroi la rană ce m-a determinat de atunci să iau în serios toate juliturile mai sănătoase și să le tratez de fiecare dată cu ceva rivanol sau spirt, ca să nu am probleme. Un preț mic pentru o lecție mare.
E curios. Cred că dacă nu ai căzut niciodată cu bicicleta atunci faci ceva greșit, ceea ce e ironic pentru că de regulă cazi tocmai pentru că ai făcut ceva greșit. Dar așa înveți care sunt limitele și când e cazul să ții mâinile pe ghidon. Iar dacă nu le ridici niciodată, atunci ce fel de copilărie e aia?
