Antrenament cardio

Când vine vorba de alergările "standard", pe lângă casă, am ruta mea de la care rareori divaghez. Dar în jumătatea de an în care ziua e mai lungă iar diminețile sunt luminate, revin la ruta originală.

Mi-am început aventura cu alergatul pe acel traseu dar am renunțat în timp la el dintr-un motiv cu care cred că vor rezona atât alți alergători dar și simplii pietoni: câini agresivi. Îmi amintesc și azi cum într-o seară de vară, în timp ce alergam pe acolo, m-au oprit câțiva copii pe bicicletă să mă întrebe temători dacă mai sunt câinii în zona dinspre care veneam. Deci se știa de amenințarea lor.

De atunci, fie că a început să își facă ASPA treaba, fie că au început să fie stăpânii mai responsabili (lol), zona s-a mai curățat și, cu foarte rare excepții, nu am mai văzut câini pe stradă sau chiar dacă am văzut, nu au fost agresivi.

Am căpătat deci curaj să o mai iau ocazional pe acolo dar chiar și așa tot stau cu inima cât un purice și cu ochii în patru de fiecare dată când ies pe acolo. Pulsul e un pic mai ridicat, ritmul mai alert și e partea din antrenament unde cardio-ul e cardio.

Vorbim însă doar de zona cu câini mari, care m-ar putea răni. La capitolul sonerii, mă întâlnesc adesea cu bestii lăsate de stăpâni pe stradă. Nu că mă sperie, dar e frustrant să fii nevoit să îți păzești picioarele ca nu cumva să te capseze (unul chiar a făcut-o la un moment dat).

Majoritatea dau târcoale de la distanță, cu gura mare ca o mahalagioaică, dar păstrează spațiul de siguranță. Doar unii sunt mai curajoși și dau să se repeadă, numai bine ca să fii nevoit să te ferești de ei, să îți dai ritmul și pulsul peste cap, și să fie cardio-ul cardio.

Cele mai mari spike-uri de puls le-am avut nu la accelerări sau alergări în pantă ci la câini ieșiți în cale. Sunt așa, ca un strop de periculozitate într-o activitate plicticoasă, ca să simți că trăiești și să antrenezi și mai intens inima.

Păi ori facem cardio, ori nu mai facem.