Amintiri din copilărie: șoferul de BMW și mingea de fotbal

Puține lucruri erau mai prețioase decât o minge de fotbal în copilărie. Cu inflația galopantă a anilor 90, salariile mici și cheltuieli mari pe care le are o familie cu copii, a existat deci o perioadă când nu multă lumea avea bani pentru astfel de mofturi. Mingile de fotbal erau aproape ca niște graaluri sfinte, cu maxim 2-3 existente simultan în cârdul nostru de copii și adolescenți distribuiți în două blocuri.

Plus că mingea era de preferat să fie rotundă, să nu se ovalizeze prea tare de la sumedenia de șuturi încasate, și să fie umflată bine, săritoare, să meargă și de un tenis de picior sau o pătrățică, nu doar miuța sau chiar fotbal clasic. Adesea rămâneam fără și ne apucam să facem chetă, câte 1-2 lei de la fiecare, pentru a ne permite să cumpărăm una.

În timpul unei partide de fotbal în părculețul din fața blocului, în urma unui șut neinspirat una dintre mingi a sfârșit pe șosea. Și dacă tot vorbim de sfârșituri, o mașină s-a găsit să treacă fix atunci prin zonă iar mingea și l-a dat pe al ei, nu înainte de a face un poc! zgomotos, de ne-am dezumflat întristați cu toții mai abitir ca sărmana minge...

Când colo, ce să vezi? Șoferul face stânga cu prima ocazie, revine pe banda opusă, face dreapta cu prima ocazie, și oprește în fața noastră. Era un șofer tradițional de BMW (sau să fi fost poate Mercedes sau Audi?). Genul căruia îi pui eticheta de cocalar, cu lanț gros de aur la gât, și o femeie puternic machiată pe scaunul de lângă.

Lasă jos geamul, ne întreabă a cui era mingea. Marius, zis Buli, își face curaj și se îndreaptă spre mașină. "Ce-o mai fi vrând și ăsta?", ne întrebăm la rândul nostru. Părea a mahăr, puțini oameni aveau mașini pe atunci și și mai puțini erau cei cu automobile de fițe. Dacă vroia să ne certe că nu am fost atenți și puteam să îi lovim mașina?

Când colo, omul îl întreabă pe Marius cât a costat mingea, apoi a scos portofelul, a numărat bancnotele și i le-a întins. Lăsând la o parte glumele inevitabile cu "băăă, trebuia să îi fi spus că era mai scumpă", a fost un gest de omenie care m-a marcat. Eram copii destul de săraci, într-o zonă destul de săracă. Iar șoferul în cauză nici nu se încadra în stereotipul clasic al benefactorului generos. Dar asta e problema cu stereotipurile... nu sunt mereu adevărate.

Nu o să mint, sunt genul de persoană strâmbă instinctiv din nas când vede o mașină tip BMW, Audi sau Mercedes în trafic. Persoanele din spatele volanului par adesea să se încadreze în anumite tipare. Încerc însă să nu mai sar la concluzii. Pentru că știți cum e... nu știi niciodată de unde sare iepurele, mingea în stradă sau cine răsare din spatele unui geam de mașină.